Speranța afundată într-un ocean de durere

Locurile din sala Cercului Mi­li­tar din Iași s-au ocupat încă de la ora 14:30 de uniformele militare și de­corațiile puse cu mîndrie în piept de veteranii de război. Toți aș­tep­tau cu o nerăbdare tacită începerea pie­sei de teatru „Cîmpul de luptă pen­tru oameni și pămînt”, inspirată din piesa „Femeia ca un cîmp de luptă în războiul din Bosnia” de Matei Vișniec. Publicul mai tînăr, care de­pășea vîrsta de 30 de ani, părea ce­va mai nervos.

Un zgomot provenit de la o e­roa­re sonoră a perturbat liniștea. Cu toate acestea, momentul inițial al piesei dădea să cadă în anemie. Cele trei adolescente care își jucau rolul păreau intimidate de a­u­dien­ța mult prea serioasă și formală a e­ve­nimentului. Două dintre ele erau îm­brăcate în negru și doar una a­pă­rea într-o cămașă albă și lungă.

Jocul scenic părea un haos, ju­cat pe fondul unei alarme de răz­boi care părea să vină de nicăieri. Miș­ca­rea era una agitată și lipsită de vo­ce, numai sunetul care îți intra mai rău ca spaima în sînge răsuna prin sală. ,,Ninge cu praf. Orașul se îngroapă în praf. Cineva a îm­puș­cat soarele”! Steagul Americii trona în spa­te ca simbol al unei libertăți de­mult apuse și idolatrizate.

Spitalul sufletelor damnate

Povestea difuză plutea undeva în­tre iluzia confuzului și realitatea răz­boiului, jelite în blesteme a­dre­sa­te cerului și Occidentului, care „nu și-a ținut promisiunea”. Is­to­ri­a vieții unei anumite Dora, in­te­r­na­tă într-o clinică de psihiatrie, ca ur­mare a unui șoc resimțit după un viol, pare să fie ideea centrală a în­tregii acțiuni. Aceasta este de­pre­sivă și nu mai dorește să tră­ias­că, vrea doar să scape de copilul ne­do­rit pe care îl poartă în pîntece. O soră medicală se străduiește din răs­puteri să o consoleze, dar nimic nu pare să îi vindece traumele.

Delirul brusc îi stîrnește do­rin­ța de a bea niște tărie. Numai după un pahar se trezește omul din Bal­cani. Așa începe enumerarea pe rînd a po­poarelor din această regiune, cu bune și cu rele. Primii pe listă sînt bul­garii și albanezii, cei din urmă fiind niște frustrați și buni gră­di­na­ri, dar și un popor care a stîrnit un răz­boi cu Macedonia doar pentru a-și cultiva castraveții. Sîrbii sînt singurii care mai au acea vînă săl­ba­tică, dar exagerează. Croații te ră­nesc tot timpul, grecii sînt cei mai buni prieteni, ar da totul pentru tine. Cînd se aude în difuzoare ,,Zorba Grecul”, toți încep să țină ritmul me­lodiei prin aplauze, dar aluziile către poporul grec continuă.

Românii sînt ultimii pe listă, singurul popor latin din regiune. Se dau după cum bate vîntul, de par­tea învingătorului. Zic că nu sînt balcanici, dar nu e niciun popor mai balcanic decît ei.