Tenebrele trecutului

Afară este frig și ceața lăptoasă umezește aerul. Pavajul s-a transformat într-un patinoar, de parcă cimentul a devenit dintr-o dată vîscos. Vîntul a uitat să-și mai trimită suflarea, iar noaptea e ruptă ici, colo doar de cîte un felinar. Fiecare foșnet te face să tresari, fiecare adiere slabă îți trimite fiori pe șira spinării și îți face părul să se ridice dureros. În minte ți se derulează amețitoar tot felul de scenarii alimentate de frică. Încerci să-ți alungi gîndurile și îți îngropi și mai tare fața în gulerul hainei.

Mersul ți se accelerează brusc, deși frica îți spune să faci cale întoarsă. Un foc începe să-ți ardă în coapse, dar nu te poți opri. Nu pînă nu ajungi la următoarea lumină. Îți este frig, dar broboade de transpirație rece ți se adună pe frunte. Ai vrea să țipi, dar știi că nu te-ar au nimeni. Un sunet ascuțit, asemănător cu țipătul unui copil, te face să tresari. Începi să alergi, dar țipătul te ajunge din urmă. Casele ce încadrează strada se transformă brusc în ziduri, copacii devin umbre. Nu mai ai nici o scăpare, așa că începi să strigi…

Te trezește sunetul propriului țipăt. Îți dai seama că totul nu a fost decît un vis, dar inima nu vrea să-și încetinească galopul. Frica încă e acolo, încă îți stă ascunsă în oase și îți trimite fiori în întreg corpul. Ai nevoie de un pahar de apă, așa că aprinzi becul micuț de lîngă noptieră. Camera se umple de umbre, iar sufletul ți se strînge ca un ghem. În depărtare țipătul copilului începe să se audă din nou, iar respirația ți se taie. Sari din așternuturi și te asiguri că fereastra îți e încuiată, dar sunetul e tot mai aproape. Brusc groaza te cuprinde însă de tot. Mîini uscate și mici încep să iasă de sub pat, iar țipătul te învăluie ca o ceață.