Gînd de n ori răscumpărat

O voi spune acum, chiar și peste douăzeci de ani voi repeta același lucru. Nu știu sigur care e, dar cu si­guranță se va repeta. Singurul meu crez e neacce­p­ta­rea minciunilor care mi se aruncă în față ca niște căni umplute cu gheață. Nu văd încercare, dorință în toa­tă nimicnicia ce levitează ca un nor în jurul meu. Nici nu aștept răspunsuri care să mă umple de jignire. Nu do­resc înțelegere, nici măcar sentimente contrarii cu a­ceasta.

M-am născut în împăcare cu mine, cu o minte ga­ta mereu să treacă dincolo de orizonturi, să vadă creatul în increat. Dar acum îmi e somn, mult prea somn ca să mai cercetez prin pivnițe și subsoluri demult uitate. U­nica soluție e să reduc totul la un zero, să nu mai cred, să nu îmi mai obosesc mintea, ci doar să trăiesc, fără a mai fi nevoită să calculez fiecare mișcare greșită pe ca­re e posibil să o fac. Și eventual, pedepsele care cresc odată cu trecerea timpului.

Asta e starea care mi se potrivește cel mai bine, o în­ecăciune continuă și sîngeroasă. Îmi las undeva le­șul deja îngropat al trecutului și mă evaporez ca spu­ma mărilor, la un colț de visare și adevăr.

Să se lase umbre mici, mărunte, ca la începuturi și poate, în cele din urmă, îmi voi vedea dumnezeul lă­sat în final, gata să macine cu furia sa ultimul vers al u­ma­nității. Ce e lăsat în urmă nu e neapărat ceva de folos, mi se pare că aș fi ipocrită să îmi prevăd sfîrșitul și să mai cred că poate rămîne ceva bun din el, cînd dincolo se află numai un hău continuu, de neconceput.

Fără prea multă inspirație nu se poate înfăptui prea mult, nici măcar un dumnezeu de lut, gata mereu să a­sigure un suflet pierdut că totul are rost și că întreaga viață este o misiune, dacă nu unică, cel puțin comună. Vorbe și vorbe…