Scurta și trista poveste a unui protest de provincie

Cică sîntem vreo 5.000. Jandarmii așa zic, dar nici ei nu par foarte siguri. Mă separ de coloană și stau pe margine, încercînd să văd unde începe și unde se termină șirul de protestatari. Vîrful tocmai a trecut de Podul de Fier, iar cei din urmă încă n-au ieșit din Tudor. E miercuri, a doua zi de proteste la Iași, la fel
ca-n toată țara, și nu-mi vine să cred cîtă lume a ieșit într-un oraș cu cultura civică a Teiușului. Habar nu am însă cît de scurt urmează să-mi fie, de fapt, entuziasmul, și cît de repede o să degenereze totul în penibil.

La un moment dat se termină coloana, urmată de o mașină de poliție. În cîteva minute apare alt șir de protestatari, cîteva sute de oameni care cred că ei sînt protestul, neștiind de prezența miilor din fața lor. „Nu 700, am votat 300! Păcat, păcat, de sîngele vărsat!” Mă alătur și împreună mergem spre Piața Unirii. Din fața unei scări de bloc din dreapta, o femeie în vîrstă scui­pă cu putere spre noi și ne aruncă cea mai urîtă privire de care e în stare. „Comunistooo!”, se aud cî­te­va voci din coloană. Ieri, cineva de la etajul al treilea stătea la geam și ne arăta supărat degetul, primind înapoi alte cîteva zeci de degete dinspre protestatari.

Cum fiecare protest e infiltrat de ultrași, o treime din scandări aduc mai mult a galerie decît a revendicări ale unei societăți su­pă­rate. „Cine nu sare, nu vrea schimbare!” și „Rooo – mâ – niii – a!” la fiecare cîteva zeci de minute, prin­tre obișnuitele huiduieli.

Fără să-și dea seama de penibilul gestului, avînd în vedere cum a pornit incendiul care a dus la toa­tă tragedia și ulterior la proteste, cîțiva dintre ultrașii care conduc coloana aprind torțe folosite pe stadion. Și, printre blocuri umblînd, strigînd spre cei din apartamente „Ieșiți din casă dacă vă pasă!” și „Nu stați la balcoane, că muriți de foame!”, încep să-i huiduie pe cu­rioșii care scot capul pe geam. Ins­tinctul de turmă generalizează hui­du­ielile la aproape întreaga co­loa­nă, urlete îndreptate spre cei care vor doar să vadă ce se întîmplă în fața blocului.

„Mergem la Mitropolie!”

Coloana e condusă de un individ cu un copil mic, o fetiță, pe umeri. E bună tactica asta, jucînd cartea părintelui supărat pe sistem, îi păcălește pe ceilalți protestatari să-l urmeze prin oraș. „Mergem în Tudor să luăm studenții!” „Mer­gem la Mitropolie!” Lumea zice că e fiul unui șef sau șefuț din ceva partid local și că, împreună cu cîți­va oameni, vrea să destabilizeze pro­testele, plimbînd oamenii prin oraș pînă obosesc.

Cîțiva din jurul meu se întreabă de ce trebuie să ne plimbăm atîta. „Prima zi, am înțeles, am mers în campus și am luat studenții, a fun­cți­onat. Dar deja e obositor să faci asta în fiecare zi. Acum lumea știe de protest, cine vrea să vină în Pia­ță, vine.” Dacă în prima zi s-a mers pînă în Tudor și înapoi în Piața Unirii, azi ne învîrtim ca bezmeticii de două ori prin campus, acum se a­ude că urmează să urcăm Copoul, ca de fapt să ne întoarcem tot în Pia­ță și de aici înapoi pe Ștefan, spre Palat, fiind a doua oară în sea­ra asta cînd trecem pe acolo.

Cîteva mii de oameni au protestat de marți pînă vineri pe străzile Iașului.

O parte dintre protestatari își dă sea­­ma că ne învîrtim în cercuri și rămîne în Piață, în timp ce alte do­uă gru­pulețe ajung pe Ștefan și în fa­ța Con­siliului Județean, fiecare scandînd diverse revendicări. Nici prin gînd nu-mi trece că mîine pro­testul o să ajungă prin Podu Roș și Bu­lar­ga. „Poate mergem pînă la Sculeni da­ta viitoare”, scrie un tînăr pe pa­gi­na de Facebook a evenimentului, care e parte vie din protest, fiind a­­ctu­alizată în timp real cu po­ze și filmulețe cu ce se întîmplă în Piață și pe Străzi.

În fața Mitropoliei se strigă împotriva lui Daniel și „Vrem spitale, nu catedrale!” Toată lumea se pune în genunchi și, la îndemnul celor care conduc coloana, se recită „Tatăl nostru”. Cîteva grupulețe nu mai suportă ridicolul și se desprind de masa de protestatari. La Consiliul Județean au mai rămas doar cîteva sute de oameni care nici ei nu mai cred în ce strigă. Zic de două-trei ori scandările, ca acestea să se stingă imediat ca un ecou trist.

Călare pe Cuza

E vineri, ziua în care se anun­țaseră cei mai mulți oameni în Piața Unirii. Cine stă pe statuie are cuvîntul. Dar nimeni pînă acum nu pare prea convins de revendicările pe care le cere. Lumea nu se aștepta ca într-o zi să demisioneze Ponta, Oprea și Piedone, iar acum confuzia domină Piața. Un tînăr cu portavoce, care nici el nu pare să știe de ce e acolo, în afară de a cerși atenție, un autoproclamat lider al mulțimii, îi întreabă pe protestatarii din jurul statuii ce vor, cum văd ei repararea țării. Mai primește cîte un clișeu de genul „Să-i dăm jos!” și cam atît.

Ajung pe statuie cîțiva tipi beți, cu pancarte pe care ți-e și jenă să le citești, „ODIHNIȚI VA ÎN PACE DRAGII TINERII”, și încep să scandeze diverse. Le face și mulțimea ecou cîteva minute, pînă-și dă sea­ma că n-au ce căuta acolo și-i dă jos, lăsîndu-i să revină la sticlele lor.

În sunet ceva mai grav de vu­vu­zelă, un grup de studenți de la Medicină ocupă colțul din partea Hotelului Traian al pieței. Fac notă discordantă în halatele lor albe și determinarea cu care-și strigă me­sa­jele, spre deosebire de bîlbîiala de pe statuie. „Voi aveți cu ce-nțepa, noi n-avem cu ce trata!” „Vrem dreptate / pentru sănătate!” și „După zece ani de școală / vrem spitale ca afară!”. Mulțimea îi aplaudă și o voce îi îndeamnă să urce pe statuie. „Respect pentru studenți! Să urce studenții de la Medicină, să-i auzim!” Vreo zece halate albe îl acoperă acum pe Ale­xan­dru Ioan Cuza și o tînără le spu­ne celor din piață că ei, viitorii me­dici, vor să rămînă să lucreze în ța­ră, dar politicienii nu-i lasă, prin condițiile mizerabile din spitale și salariile mici.

În fața Mitropoliei se strigă împotriva lui Daniel și „Vrem spitale, nu catedrale!” Toată lumea se pune în genunchi și, la îndemnul celor care conduc coloana, se recită „Tatăl nostru”. Cîteva grupulețe nu mai suportă ridicolul și se desprind de masa de protestatari. La Consiliul Județean au mai rămas doar cîteva sute de oameni care nici ei nu mai cred în ce strigă. Zic de două-trei ori scandările, ca acestea să se stingă imediat ca un ecou trist.

Chiar în față e un grup de indivizi care se închină la un PET de Noroc și o sticlă de Ballantine’s. Cum coboară studenții în halate, bărbații, deja amețiți bine, încearcă să preia cuvîntul, cîțiva dintre ei urcînd pe statuie. Dar sînt imediat dați jos, în strigătele mulțimii. „Nu voi ne reprezentați!” Atît le trebuie. Coborînd, încep să se împingă în oamenii din jurul lor, gata-gata să dea și primii pumni. Nu ține mult conflictul și cei beți pleacă, dar nu fără să le promită celor din mulțime că se întorc ei. „Să vezi ce-i dau ăluia”, îl aud pe unul dintre ei.

Urcă apoi un sculptor, care ne povestește că, după furtul busturilor din Parcul Copou de anul trecut, s-a oferit să doneze el două creații proprii care să le înlocuiască pe cele dispărute, dar a fost refuzat de autorități. „Vreau să rămîn, dar ce se întîmplă în țara asta mă determină să plec în lume.” „Nu pleca! Nu pleca! Nu plecăm, noi luptăm!”, îi răspunde piața.

„Vrea cineva să mai zică ceva?”

„Atunci să ținem un moment de reculegere pentru cei care au murit la Colectiv”, îndeamnă altul de sus, și în Piață se lasă liniștea, afară de glasurile cîtorva miștocari. „Tai-o!”, strigă unul. Iar îi vine cuiva ideea să se plece spre Palat, dar mulțimea, deja învățată cu astfel de diversiuni, îi răspunde prompt, „Nu plecăm! Nu plecăm!” Dar, după trei zile de umblat prin oraș, oamenii sînt deja obosiți.

Fără a avea cîțiva lideri adevărați, și nu impostori puși pe diluat protestul, sau o prea bogată cultură a pro­tes­te­lor, lumea își pierde entuziasmul sau se plictisește și pleacă, unul cîte unul și în grupulețe părăsind Piața, lăsîndu-i pe cîțiva triști și sticlele de băutură să se certe cu o bătrînă care încearcă să-i convingă că „Era mai bine înainte, știți voi cînd”.