Angers ține doliul unei țări întregi

De la începutul lunii noiembrie ziceam că au și înnebunit francezii, prin toate magazinele au apărut cadouri de sărbători, costumații, jucării, decorațiuni. Toată lumea se grăbește undeva, nimeni nu are timp și toți vor să facă cît mai multe, colegii își fac planuri de vacanță, unii au biletele cumpărate de mult. De vineri noaptea toată feeria a dispărut. Franța trăiește nu un coșmar, ci o realitate dură și sîngeroasă. Morțile din Paris au început să-i apese și pe studenții și cetățenii din Angers, care țin momente de reculegere și aprind lumînări în amintirea acestora și în speranța unei Franțe puternice.

Zilele mult prea senine pen­tru timpul de toamnă au de­venit apă­să­toare și reci. Țara e în doliu și suferința se citește în ochii tu­tu­ror oamenilor, în liniștea cu care merg pe stradă, fac cumpărăturile sau așteaptă autobuzul.

Deși e la 300 de kilometri de Paris, Angers trăiește aceleași emoții du­reroase și denunță barbarismul cu care au fost uciși oameni nevi­no­vați. Orașul din vestul Franței este unul în care simți mereu aer liber, tine­re­țe, dinamism și bucurie, datorită numărului mare de studenți, dar și al condițiilor de viață, fiind nu­mit în anul 2014 orașul cu nivelul de trai cel mai ridicat din țară. „Avem un oraș în care m-am simțit mereu în siguranță, nu se punea nicio­da­tă problema securității noastre cînd ieșim afară. Ceea ce s-a întîmplat la Paris mă face să-mi dau seama că trăim un timp în care totul este imprevizibil, iar liniștea noastră pe muchie de cuțit”, vorbește cu tris­te­țe Gloria în timp ce așteptă să-și spele vasele la bucătărie.

Căminul în care sîntem cazați este mai gol în timpul weekend-uri­lor, francezii pleacă la părinți, iar studenții străini rămîn închiși prin camerele lor, în fața laptopului. Sîm­bătă dimineața, ceva neobiș­nuit se întîmpla pe palierul nostru, toată lumea avea treabă la bucătărie, iar după tradiționalul „Bonjour” nimeni nu mai întreaba și continuarea na­tu­rală „ça va?”, pentru că după ce am urmărit toată noaptea nou­tă­ți­le sîntem conștienți cu toții că lucru­ri­le nu merg bine deloc. „Vineri, în jurul orei zece eram în sala de la par­terul căminului, jucam cărți cu alți colegi români, un grup de studenți germani urmăreau în direct meciul Franța-Germania ce se derula la Paris. La un moment dat am auzit bubuiturile de la televizor, credeam că au fost niște petarde din tribune, apoi am văzut cadre din stradă, aveam impresia că a explodat vreo mașină, iar cînd lumea a început să alerge pe peluză, toți panicați și plîngînd, se îndreptau spre ieșire, au apărut mesaje pe post că este un atentat terorist”, povestește Alex, student român de la Timișoara, care zice că deși a văzut aceste imagini de la televizor, este profund marcat și speriat.

„Chiar și la ora două noaptea părea că nimeni nu doarme, pri­meam mesaje de la prietenii de aca­să, rude care deși știau că nu sînt la Paris, voiau să știe exact ce se-ntîmplă și dacă aici e totul în re­gulă. Mi-am sunat și eu amicii de­ la Paris, din fericire ei nu erau în oraș atunci”, adaugă Alex subliniind că a rămas uimit de faptul că seara se publicau mesaje scrise di­rect de către victimele luate ostatici, iar dimineața unii au fost de­cla­rați morți.

Cei mai mulți sînt indignați de faptul că în același an au avut loc atentate cu un număr atît de mare de victime la doar zece luni după „Charlie Hebdo”. „Părea că s-au li­niștit lucrurile, că o să fim lăsați în pace, acum nu mai știi ce se poa­te întîmpla mîine, nici aici. Sînt aproa­pe sigur că vor mai urma astfel de acte, dacă nu la Paris, atunci în alte zone, scopul lor e să bage frica în oameni, vor să se răzbune și să-și arate influența, dar cu ce sînt vino­vați oamenii simpli, care nu au treabă cu politica, cu armele?” se întreabă Theo, care are ușa des­chi­să la cameră și vorbește cu toți care îi trec prin față.

Solidaritatea parizienilor a fost lucrul cel mai emoționant pentru Anna, italianca care studiază limbi străine pentru turism. „Acțiunea #Por­teOuverte, lumînările aprinse la balcon, toate aceste mesaje și acțiuni de compătimire arată cît de unit este acest popor”, spune fata. Spre deosebire de alți studenți zice că nu vrea să plece mai devreme acasă, rămîne pentru tot anul universitar aici. Îi este frică, mai ales după ce vecina de cameră i-a po­ves­tit că o altă prietenă din Cali­for­nia, aflată la Paris cu Erasmus, a trăit momente de teroare printre victime. Și-a salvat viața prefăcîn­du-se moartă, iar pentru asta a stat culcată la pămînt mai mult de o oră. Totuși, Anna zice că nici Italia nu este ferită de astfel de tragedii, mai ales după publicarea anunțului gru­pării ISIS, în care Roma este anun­ța­tă ca unul din posibilele viitoare ținte ale teroriștilor.

Un alt tînăr angevin, Bejamin, a cărui soră locuiește și face studiile în Paris, zice că au trăit un ade­vă­rat coșmar întreaga familie. Fata era în sala unde avea loc concertul trupei americane Eagles of Death Metal, dar a reușit să se salveze fugind pe acoperișul clădirii. Și-a sunat pă­rin­ții cînd a ajuns acasă, iar deși nu a pățit nimic, imaginile văzute încă îi rulează în fața ochilor ca într-un film de groază. De altfel, toți fran­cezii spun că și-au sunat imediat rudele și prietenii de la Paris, iar gîndul că printre cei morți se pot afla persoane apropiate îi înfioară.

Cei mai mulți sînt indignați de faptul că în același an au avut loc atentate cu un număr atît de mare de victime la doar zece luni după „Charlie Hebdo”. „Părea că s-au li­niștit lucrurile, că o să fim lăsați în pace, acum nu mai știi ce se poa­te întîmpla mîine, nici aici. Sînt aproa­pe sigur că vor mai urma astfel de acte, dacă nu la Paris, atunci în alte zone, scopul lor e să bage frica în oameni, vor să se răzbune și să-și arate influența, dar cu ce sînt vino­vați oamenii simpli, care nu au treabă cu politica, cu armele?” se întreabă Theo, care are ușa des­chi­să la cameră și vorbește cu toți care îi trec prin față. A fost dimineață la piață, dar cartofii, ceapa, fructele și bagheta încă stau în pungi pe jos și pe birou. Lîngă scaun are bocan­cii grei aruncați, zice că nu are timp să facă ordine, e mereu cu ochii pe știri și vorbește cu toți prietenii. Pentru ei, cel mai important e să fie uniți și să-și vorbească, au nevoie să se încurajeze și să-și spună că Franța e puternică. Acesta este me­sa­jul în care cred cei mai mulți ti­neri; speră că Franța are destulă forță să se apere, dar tot ei se miră că posibilii autori au cam aceeași vîrstă cu ei și se întreabă de unde crește această ură chiar între semenii lor.

Întreaga Franța suferă alături de familiile victimelor.

Toate activitățile suspendate

În autobuzul numărul 4, care ajunge cel mai rapid în centrul ora­șului, nu e multă lume. Un băiat povestește unor fete așezate în fața sa că azi a vrut să meargă la un meci de baschet, dar toate activitățile de pe stadioane s-au anulat. Este din Mauritania, iar fetele din orașul Se­ghedin, Ungaria. Deși ele nu vor­besc bine franceza, băiatul le înțe­lege și spune că acum meciurile sau concertele sînt mai puțin importan­te, ceea ce contează e să fie pace. Re­gretă ce s-a întîmplat, dar nu a stat în casă, ci a mers la cumpărături.

La prima vedere, în centrul ora­șului chiar ai impresia că nimic nu s-a întîmplat. Pe bulevardul „Resi­dence et Déportation” stau tarabele africanilor cu diferite accesorii, genți, haine sau steaguri multicolore ale unor țări precum Italia, Bra­zilia, Grecia, Portugalia, SUA, An­glia sau altele, doar al Franței nu se zărește la niciunul din cele trei tarabe. În schimb, la răscrucea stră­zii, în fața primăriei orașului numită „l’Hôtel de Ville”, cele nouă dra­pe­luri se zbat în vînt, lăsate în bernă. În semn de solidaritate primăria a hotărît suspendarea tuturor activi­tă­ților în aceste zile de doliu.

Zi tragică este și pentru Jean-François Martin, redactor-șef la coti­dianul „Ouest-France”. Zice că este însuși rănit de aceste evenimente și nu poate trece așa ușor, deși ar trebui să judece la rece. Începînd să vorbească, este conștient că își oprește cu greu lacrimile. „Ieri, cînd am auzit ce s-a întîmplat, am în­ce­put să plîng cu durere, pentru că eu cred cu adevărat în valorile Repu­bli­cii”, îmi face semn să citesc ce scrie pe frontispiciul clădirii primă­riei. „Liberté, Fraternité, Egalité!”. „Sînt mîndru de țara mea, de valorile ei, dar de asemenea am o su­fe­rin­ță enormă cînd văd cum Repu­bli­ca Franceză e rănită în inima ei. Acești kamikaze vor să ne distru­gă valorile, eu am locuit și în altă țară și știu foarte bine cît de important e să trăiești într-o democrație.”

Fiecare își aprinde lumînarea și își face cruce ca în fața unui al­tar. Un copil încearcă să aprindă o candelă, dar nu e lăsat de vînt. Unii bătrîni stau tăcuți și privesc, nici nu aprind lumînări, nici nu plea­că, nici nu vorbesc, privesc în gol și gîndesc. „E inadmisibil prin ce tre­ce poporul acum, guvernarea trebuie să-și asume responsabili­tă­țile. Noi, dar mai ales copiii ăștia ti­neri, nu trebuie să plătească pentru reglările lor politice”, vorbește îndurerată o doamnă care tocmai a cumpărat crizanteme galbene pen­tru pacea sufletelor răpuse.

Povestește cum în seara de vi­neri, a scris imediat mesaje prietenilor de la Paris, și-a sunat colegii dimineața, evident îngrijorat și ne­li­niștit. „Jurnaliștii au trăit foarte implicați acest moment, deși avem zi liberă sîntem toți pe teren sau în redacție, nu îți pui întrebarea. Vii la lucru, vezi ce poți să faci, nu ne putem opri. De dimineață la fie­ca­re 30 secunde verific siturile de so­cia­li­zare, portaluri de știri, sînt infinit de trist. Am avut șansa să trăiesc într-o țară în care presa e liberă și totul e ușor de aflat”, vorbește băr­ba­tul de peste 40 de ani, așezîndu-se pe bordura din fața grădinii pri­mă­riei. Mai completează cu lacrimi în ochi că ceea ce îl face cel mai trist este credința în faptul că sînt depar­te de orice act de violență masivă, că „am ajuns la acel nivel de inte­li­gen­ță în care să evităm asta, dar văd că pacea este un lucru foarte fragil”.

Lumînări și reculegere

Cea mai mare aglomerație este în centrul comercial, lumea intră și iese din magazine fără multe cum­pă­rături. Luminile de Crăciun au început să fie instalate pe toate stră­zile principale, dar globulețele sus­pendate nu reflectă decît un cer gri. Cei mai mulți cumpără lumînări de la colțul străzii, nu pentru decor, ci pentru a le aprinde pe scările Tea­tru­lui „Le Grande Théâtre d’An­gers” ca semn de solidaritate cu victimele din Paris. Unii lasă și me­saje scrise pe foi de carnet sau de­se­ne cu simbolurile naționale. Din­tre cele mai răspîndite sînt: „ca pa­cea să triumfe în această lume… roa­gă-te pentru PARIS”; „ei nu au murit, ei sînt eroii noștri”; „nu ne este frică, noi sîntem puternici”, „Trăiască Franța!”

Fiecare își aprinde lumînarea și își face cruce ca în fața unui al­tar. Un copil încearcă să aprindă o candelă, dar nu e lăsat de vînt. Unii bătrîni stau tăcuți și privesc, nici nu aprind lumînări, nici nu plea­că, nici nu vorbesc, privesc în gol și gîndesc. „E inadmisibil prin ce tre­ce poporul acum, guvernarea trebuie să-și asume responsabili­tă­țile. Noi, dar mai ales copiii ăștia ti­neri, nu trebuie să plătească pentru reglările lor politice”, vorbește îndurerată o doamnă care tocmai a cumpărat crizanteme galbene pen­tru pacea sufletelor răpuse.

Un tînăr și prietena sa japone­ză spun că ceea ce fac toți cetățenii țării este incomparabil cu suferin­ța familiilor victimelor, „dar e im­portant să fim aici, să arătam că ne pasă și le împărtășim sentimen­te­le, că sîntem alături de ei”. O pro­fe­soa­ră de liceu din Angers anunță că luni va fi un minut de reculege în fața Primăriei, în jurul orei 12.00, și că toate unitățile de învă­țămînt vor avea astfel de momen­te, la care mulțimea se va îmbrăca în haine de doliu. „Noi sîntem pu­ter­nici, noi avem sînge democratic în vene, noi știm prețul libertății, ne-am luptat mult ca să o avem, acum nu ne putem lăsa învinși”, sînt vorbele unui bărbat care este așezat lîngă un grup de tineri nu departe de lumînările arzînde. Aces­ta fumează o țigară apoi zice că o lume întreagă e alături de francezi, pentru toți e dureros, iar acest aten­tat va rămîne în istoria țării ca un 11 septembrie al Franței. Însă mai crede și că aici nu e sfîrșitul „unei națiuni triumfătoare”.