Zile-n declin

Îmi încordam mîinile pe barele din fier și-mi în­fin­geam picioarele-n scînduri. Vopseaua vișinie se sco­ro­jea, de obicei, la fiecare săritură. Cînd îmi apăsam tal­pa dinapoi puteam auzi bucățile cum trosnesc de­de­sub­t și-apoi le vedeam cum sar în pietrișul din fața lea­gă­nu­lui.

Aburii respirației peste julitură și lacrimile sărate a­mestecate c-un strat de pămînt nu se transformau în fa­șe albe de pansament în timp record. Nu rămîneau pu­rtate pe rană mai mult de trei minute și nu erau nici lasere care s-alunge semnele păstrate-n piele și-n min­te săptămîni de-a rîndul. Să supraviețuiești fi­e­că­rei căzături, piese de puzzle furată din întregul asamblat pe trotuar sau primei prăjituri fără făină, te făcea să te simți nemuritor. Un fel de tinerețe fără bătrînețe și viață fără (prea multă) moarte începea să ți se pară re­ală și fiecare „nu” nespus se transforma într-un fel de trofeu cîștigat.

N-a fost prea greu să mori puțin de fiecare dată. Ai înviat în timp real. Ai purtat, ca un fel de-al doilea rînd de haine, o numărătoare asimptotică a tuturor lu­crurilor duse la capăt din prima, fără să te fi plîns sau scandalizat fără oprire înainte de școală. N-a fost prea rău, păcat că nu ți-ai mai păstrat din obiceiuri. έna­inte nu scriai despre moarte, știai să numeri fără să vezi numerele succesive-ntr-un ziar și mergeai la e­ve­nimente artistice din plăcere, nu din solidaritate. Ver­surile melodiilor triste ți se păreau prostești. Cine știe ce suferințe sau dureri imaginare-or fi avut oa­me­nii ăștia și ce i-o fi făcînd să ni le spună și nouă?

N-au înțeles că nu ne pasă pînă n-au murit. A­proa­pe toți. Pe-o scenă. La un concert, la altul; dintr-un ac­ci­dent, din dorința cuiva de-a ucide. N-am înțeles nici noi pîn-atunci. A fost cam tîrziu. Nu poți să mai sufli a­cum peste nicio rană și n-are rost nici să mai înțelegi du­reri de prin melodii. E destul să te uiți în jur și să te ții în continuare strîns de barele leagănului. Poate ai noroc și nu cazi. De data asta.