Ileana Popovici: „Ar fi păcat ca poporul acesta să piardă fărîma de educație pe care a moștenit-o”
Microfonul de serviciu 23 noiembrie 2015 Niciun comentariu la Ileana Popovici: „Ar fi păcat ca poporul acesta să piardă fărîma de educație pe care a moștenit-o” 1168Născută într-o familie de basarabeni refugiați în 1940 în România din cauza ocupației rusești, Ileana Popovici, deși și-a dedicat întreaga activitate profesională micilor și marilor ecrane, preferă astăzi să-și trăiască modestia în spatele lor. După 1997, cînd a ieșit la pensie, s-a stabilit în Italia, în orășelul San Remo, alături de soțul Tudor Gheorghiu. A lucrat în Televiziunea Română începînd cu 1966, în mare parte ca ilustrator muzical, dar mulți o recunosc pentru personajele cărora le-a dat viață în filme precum „Reconstituirea”, „Accident” , „Pentru patrie”, „Paraşutiştii”, „Zodia fecioarei”, sau „Independenţa României”. La Iași am întîlnit-o cu ocazia Festivalului „Serile Filmului Românesc Timpul” la cea de-a VI-a ediție, dedicată actorului George Mihăiță, iar filmul care a dat și tema de anul acesta, „Reconstituirea”, cuprinde rolul actriței Ileana Popovici și îi conturează cariera cinematografică.
Ce ați preluat din rolurile pe care le-ați jucat pentru a vă forma personalitatea?
Cred că a fost invers. Adică ceea ce-am fost eu am dat rolului, nefiind o actriță profesionistă. Regizorii poate m-au vrut anume pentru că am fost mai puțin „alterată”. Chiar și-n „Reconstituirea”, foarte multe lucruri redau modul meu firesc de a fi, deci Lucian Pintilie (n.red. regizorul) m-a urmărit și mi-a spus: „ia să stai în cadrul asta cum stăteai pe sub corn…”, pentru că eu mă plictiseam cît făceau ei alte probe, și așa au și rămas în film. La fel și faptul că ascultam tot timpul muzică, și personajul meu are radioul după el tot timpul. Tot timpul m-am gîndit cum m-aș comporta într-o anumită situație în funcție de rolul avut, și-atunci lucrurile îți vin normal. Trebuie să fii firesc, fiindcă falsul se observă, iar spectatorul nu iartă; mai ales la film, unde orice gest, orice reacție, se vede și se simte imediat.
Sînteți un om care s-a format în fața publicului, ați lucrat 40 de ani în TVR. Acum mai mergeți la festivaluri sau emisiuni?
Nu foarte des. Dar, fiind membră a Uniunii Cineaștilor din România (UCIN) de peste 40 de ani sînt invitată la multe evenimente, doar că, sincer vă spun, nu-mi place să mă duc. Am fost la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) acum cîțiva ani. Am fost primită foarte bine acolo, dar la Iași e o altă atmosferă, aici revin cu tot dragul. E ca și cum aș reveni la dragostea mea. Desigur e și datorită faptului că sînt foarte legată de această zonă, părinții mei venind din Moldova.
Dar la televiziune ați mai mers?
Și la televiziune ajung foarte rar. Mă duc să-mi văd prietenii, am mulți elevi, să le zic așa, copii pe care îi iubesc foarte mult și mă mîndresc cu ei, azi fiind producători și jurnaliști adevărați, cum sînt Diana Pasca, Radu Găină, Mircea Radu și alții.
Și cum vă place să fiți numită, un om al televiziunii sau unul al cinematografului?
Nimeni nu știe să-mi spună într-un fel, dar nici eu nu aș putea să mă definesc, pentru că mă simt bine în fiecare postură. Făcînd atîtea lucruri, nici nu știu ce e mai potrivit , nu aș putea alege nici eu. Sînt un muzician de profesie, pentru că am absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, am făcut și vioară multă vreme, am și cîntat, dar am făcut și film. Așa că într-un fel am fost inclusă și-n această familie, dar nu m-aș considera o actriță. Actriță de film, da, dar actriță de teatru nu sînt, ar fi prea mult.
Spuneați, într-un interviu, că nu poți fi numit jurnalist la 20 de ani. Dumneavoastră cînd ați intrat în televiziune aveați exact această vîrstă. Ce credeați despre TV atunci, vă simțeați mîndră că faceți parte din acest mediu?
Eu am intrat în televiziune în 1966, cînd erau studiourile vechi și multe lucruri erau abia la început. Înainte de toate, ce înseamnă să fii jurnalist? E o noțiune foarte largă. Acum termenul acesta înseamnă ceva, cu ani de zile în urmă era cu totul și cu totul altceva. Părerea mea este că să fii definit ca adevărat jurnalist, trebuie să ai o experiență în toate domeniile, trebuie să treci prin foarte multe filtre, să încerci să faci montaj, imagine, sunet ș.a. Trebuie să mergi pe teren, să cunoști persoane, să știi cum să le abordezi. Îți trebuie timp ca să poți intra în meseria asta. Acum devii jurnalist prea repede, mult prea repede. Însă, chiar dacă ai 20 de ani, nu poți să te duci cu un microfon și să întrebi: „dumneavoastră ce părere aveți?”
Astăzi, la televizor se pune muzică străină, fără valoare, care murdărește dialogul într-o emisiune
Ați dorit dintoteauna să lucrați în televiziune?
Mie mi-a plăcut foarte mult să fac ilustrație muzicală, așa am și început. Făcînd asta, am intrat în contact cu tot felul de subiecte. Făceam ilustrație muzicală la emisiuni de politică, de cultură, de film, literatură, deci bineînțeles că m-a interesat fiecare relație cu redactorii. Pentru a pune o muzică adecvată unui subiect ai nevoie de multe calități. În primul rînd îți trebuie o intuiție bună, trebuie să ai o cultură și o pregătire muzicală. N-am bănuit că o să fac această carieră, dar încetul cu încetul lucrurile s-au adăugat. Firește că atunci cînd am intrat în cinema, la „Reconstituirea”, eram deja pregătită, făcusem multe ilustrații muzicale întrucît de doi ani lucram la televiziune. Așa s-a făcut că regizorul, Lucian Pintilie, m-a lăsat să lucrez și la coloana sonoră a filmului, împreună cu inginerul Andrei Paf. Am avut răbdare mereu, pînă am ieșit la pensie. În perioada ’90 – ’97 am făcut emisiune-matinal „Bună dimineața” la TVR, prima emisiune de acest tip în România, la ideea domnului profesor Răzvan Teodorescu, care atunci era președintele televiziunii. În momentul în care am devenit prezentator, producător și redactor al acestei emisiuni, aveam foarte multe cunoștințe, știam ce înseamnă să ceri operatorului un anumit cadru cînd te duci la filmare, un lucru care e foarte important să știi să-l ceri.
Și faptul că ați jucat în film v-a avantajat apoi pe platourile emisiunilor?
Da, sigur că da, pentru că am fost mereu relaxată, obișnuită cu camera de filmat, mă simțeam ca acasă. Ceea ce mă stresa mereu era timpul și, desigur, materialele montate prost, pe care le primeam de la alții, pentru că am fost mereu o perfecționistă. Evident – coloana sonoră nu am dat-o niciodată nimănui, m-am ocupat eu mereu de ea. Astăzi, ceea ce mă deranjează cînd mă uit la televizor este faptul că se pune muzică nonstop, o melodie absolut străină, care nu are nici o valoare, dimpotrivă, murdărește tot ce-nseamnă dialog într-o emisiune.
Ce alte erori mai găsiți în televiziunea de astăzi?
Mai întîi trebuie să știm la care televiziune ne referim, cea privată sau TVR, pentru că e mare diferență. Nu pentru că am lucrat eu atîția ani acolo, dar totuși televiziunea română a rămas singura purtătoare de cultură. Din cînd în cînd, mai vezi o piesă de teatru, mai vezi un interviu normal al unui actor. Sînt emisiuni foarte bune, cum este „Profesioniștii”, realizată de Eugenia Vodă, „Nocturnele”, a lui Marina Constantinescu, sau „Garantat 100%” de Cătălin Ștefănescu. Chiar și „O dată-n viață”, cu toate că este o emisiune care vrea să modernizeze mai păstrează niște rigori. Din acest motiv consider că TVR-ul este singura purtătoare de cultură la ora asta, din păcate. Toată lumea se uită la celelalte posturi și vrînd-nevrînd, dai peste tot felul de subiecte, care consider că nu sînt atît de importante, emisiuni la care telespectatorii se uită două săptămîni și cineva devine vedetă și nu-ți dai seama pentru ce.
Totuși TVR-ul are o audiență destul de scăzută. Nu mai sînt oamenii interesați subiectele televiziunii române?
Depinde unde duc pașii. Din păcate se pune foarte mult accent pe comercial. Eu înțeleg că este nevoie să supraviețuiască, că au nevoie de bani, există mereu o concurență pentru care trebuie să investească, dar totuși prin televiziune se poate face și educație. E păcat ca poporul acesta să piardă și fărîma de educație pe care a moștenit-o de la părinți și din alte vremuri.
Dată fiind experiența pe care o aveți și cu televiziunea din Italia, ați putea face o comparație între cele două?
Desigur, fiind mai mult acolo, sînt o televizionistă și îmi place să mă uit la toate posturile lor. Iar ceea ce lipsește și în Italia este anume partea asta de cultura profundă. Nu poți să vezi o piesă de teatru sau un spectacol decît foarte rar. Însă ceea ce apreciez foarte mult la italieni este că au un program, cred că Rai 3, care trăiește numai din arhivă. Deci pentru ei e foarte important trecutul și istoria culturii lor, și au ce să arate. Cred că și televiziunea noastră ar putea să facă același lucru, încearcă, dar destul de timid. Este averea instituției publice de televiziune din România, în fond și la urma urmei. Dar, cu părere de rău, tot ce s-a făcut la TVR circulă pe la tot felul de posturi cu titlul de „arhivă personală”. Probabil așa e moda acum, să iei un lucru fără a fi îndreptățit și să consideri că-ți aparține.
Spuneați că despărțirea de televiziune a fost amară pentru dumneavoastră, pentru că iubeați această instituție. Dar totuși nu ați așteptat să fiți dată afară în perioada ’97-’98, cînd ați spus că au avut loc multe concedieri nejustificate, și v-ați cerut pensionarea.
Da!
Și de ce n-ați încercat să vă reprofilați, să faceți altceva, poate la alte canale media?
Nu, nu. Eu, pentru că sînt o zodie de pămînt, dacă sînt atașată de un lucru, rămîn fidelă. Am considerat că Televiziunea Română mi-a dat suficientă satisfacție și experiență. Chiar dacă am fost invitată să merg cu salariu destul de mare, la mai multe posturi TV, nu mi-am trădat televiziunea mea dragă, c-așa vreau să-i spun în continuare. Cu toate că oamenii și conducerile s-au schimbat, instituția în sine mi-a rămas la suflet. Era familia mea, acolo am crescut și m-am maturizat, am îmbătrînit. Acum, sigur, cînd mă duc nu mă regăsesc în foarte multe lucruri, dar ceea ce consider un mare păcat la TVR este faptul că arhiva a fost răspîndită peste tot și nimeni nu a avut grijă să pună în valoare un bulgăre de aur, care este într-adevăr o mare valoare națională.
Am intrat cu pași mici în lumea filmului, nu mi-am dorit niciodată să fiu actriță
Ați crescut într-o familie de preoți. Această dorință de a lucra în televiziune, de a fi actriță, unde există lucruri care contravin educației religioase, a fost o formă de răzvrătire?
Nu. Sora mea este actrița Magda Popovici și este cu șase ani mai mare decît mine. Eu am început cu muzica, din clasa a treia, am cîntat la vioară, am fost la școala de muzică, deci am pornit-o pe acest drum de mică și într-un fel am intrat în lumea scenei, a teatrului, datorită surorii mele, care a fost la clasa maestrului Ion Finteșteanu, un artist al poporului. Deci pe vremea aia erau niște profesori adevărați, marii profesori erau și mari oameni, dar și mari oameni de cultură, dar și mari artiști. Cînd sora mea era în anul întîi de facultate și eu eram în clasa a VI-a sau a VII-a, mergeam foarte des la Institutul de Teatru s-o văd, atunci i-am cunoscut și pe marii profesori, artiști și oameni adevărați, cum era Jules Cazaban, maestrul Finteșteanu sau Eugenia Popovici. Cred că s-a pierdut această noțiunea de profesor, pentru că un profesor trebuie să aibă și o anumită valoare în fața studentului. Deci așa am intrat în lumea filmului, făcînd pași mici, niciodată nu mi-am dorit să fiu actriță și nici nu m-am gîndit vreodată că o să fac ceea ce am ajuns să fac, dar pașii au fost unul după altul.
Totuși care a fost reacția părinților la primele experiențe ale filmului?
Mama mea m-a susținut întotdeauna, ea a fost artista adevărată a familiei, avea o ureche muzicală perfectă, cînta foarte bine, îi plăceau spectacolele, dar din păcate vremurile erau foarte grele și n-a făcut carieră din asta, ea m-a îndemnat să fac pasul înainte și din partea ei am avut toată libertatea. Tata a fost puțin mai refractar la tot ce am făcut și eu și sora mea, pentru că ne dorea mai aproape familie. Noi am luat drumuri „speciale” și s-a acomodat foarte greu cu ideea că noi sîntem actrițe, dar pînă la urmă bineînțeles că a fost bucuros și aprecia mult. Însă nu a putut să depășească anumite granițe. Mi-aduc aminte că a venit odată la teatru, să vadă o piesă de Pretore Vincenzzo în care sora mea umbla cu cheile Raiului și cu Sfîntul Petru care juca „cha-cha-cha”. A fost foarte revoltat și nu i-a plăcut deloc lucrul asta și nici pe mine în „Reconstituirea” umblînd în costum de baie în fața tuturor. Dar pînă la urmă el aprecia spectacolul în sine, depășind momentul personal, cred că se bucura pentru noi.
Sînteți basarabeancă și nu evitați să menționați acest lucru ori de cîte ori aveți ocazia. E vorba de mîndrie sau aveți un sentiment de datorie?
Absolut! Știți ce se-ntîmplă? Părinții mei sînt ambii basarabeni, tatăl meu vine din comuna Florițoaia, care-i lîngă Ungheni, de la Iași cred că sînt cam 50 de km, dar din păcate e Prutul la mijloc care a despărțit destinele astea într-un mod tragic. Mama vine din sudul Basarabiei, din comuna Baimaclia, raionul Căușeni. Bunicul din partea mamei a fost tot preot și tatăl tatălui meu a fost canto la biserica din Florițoaia. Deci exista o anumită armonie, au trăit în frica lui Dumnezeu, și cînd au venit timorați și plini de complexe în România, în refugiu. Au ținut toate obiceiurile și toate lucrurile de familie profunde și noi am crescut așa: cu sfînta Basarabie, cu sfînta Baimaclie, tot ce venea din partea asta era sfînt, pentru ei, care nicioată n-au mai putut să-și vadă locurile natale, cu toate că bunicul din partea mamei este îngropat în curtea bisericii de la Baimaclia pentru că a fost omorît de ruși cînd au venit peste noi. El e considerat ca un sfînt al locului, Dumitru Harnacea, eu tot timpul spun că sînt nepoata lui Dumitru. Am trăit totdeauna cu o dorință, care a fost undeva închisă și a existat într-un colțișor al sufletului, mai ales după părinții mei au murit, iar rudele s-au dus pe alte drumuri. Am rămas cu această dorință care a fost transmisă de la ei, a locurilor sfinte din Basarabia, și am simțit în mine o nevoie, ca o forță spirituală adunată din neam. Și așa am simțit cînd într-o bună zi i-am spus unui prieten și el, Radu Găină, care se simte foarte legat de Basarabia, mi-a zis: doamna Elena vă duc eu la Baimaclia! Și cînd ajuns în sat îmi amintesc și acum și-mi vine să plîng, cînd am văzut plăcuța „Baimaclia”, m-am dus și-am pus mîna pe ea și-am stat acolo plîngînd, jumătate de ora. Deci am considerat că este încărcătura spirituală, psihică a mamei mele pe care a trebuit s-o depun în acel loc. De atunci m-am legat foarte mult de acele locuri.
Cîți ani aveați cînd ați fost pentru prima dată?
Asta s-a întîmplat acum patru ani, deci curînd.
Ați mai fost în Republica Moldova?
Da. După aceea m-am ocupat de școala din Baimaclia, de mormintele bunicilor, care erau bine îngrijite, dar nu exista nicio fotografie, nimeni nu știa cum arătau. Gimnaziul din Baimaclia, care este cu specific de apicultură, poartă numele unchiului meu, Veceslav Harnaj. El a fost fratele mamei mele, mare personalitate, om de știință al României, profesor universitar, iar timp de 20 de ani a fost președintele Federației Internaționale a Asociațiilor de Apicultori. Am ajutat puțin această școală care era destul de dărăpănată și mi-am zis: dacă eu am ajuns aici înseamnă că Dumnezeu m-a trimis și trebuie să fac ceva pentru ei și așa a fost. Am participat la emisiunea „O dată în viață”, dar am pus condiția să aduc cazul școlii din Baimaclia, care era la pămînt, copii n-aveau Internet, lumină și alte condiții. Apoi am găsit un om generos care a făcut o donație, și-am reușit să duc acolo 10 computere și conexiunea la Internet. Eu am dus și foarte multe lucruri cu care au venit părinții mei în refugiu. Pentru că cred că fiecare lucru are istoria lui și trebuie să se întoarcă de unde a plecat. De exemplu, o icoană veche din biserica bunicului am dus-o acolo, la baștina lor. M-am legat foarte mult și de Florițoaia, satul tatălui meu, m-au invitat acolo, cînd acest sat românesc a împlinit 375 de ani de la fondare. Am fost acolo, m-am îmbrăcat în costum național și am dansat în horă cu toată lumea. Mi l-am închipuit pe tatăl meu umblînd prin satul acela superb, cu o pădure extraordinară, cu biserica în mijlocul pădurii. Deci m-am atașat foarte tare de oamenii din partea cealaltă a Prutului, oameni pe care îi consider foarte talentați, umili și poate umiliți și de noi care nu știm să-i ajutăm cum trebuie, chiar dacă, totuși, sînt frații noștri.
Ca să fii definit ca jurnalist trebuie să ai o experiență în toate domeniile, trebuie să treci prin foarte multe filtre, să încerci să faci montaj, imagine, sunet.
Credeți că România nu-i ajută destul? Ar trebui să facă mai mult?
Absolut, da! Și mă refer în primul rînd pe plan uman, la politică nu mă bag că nu mă pricep, poate e prea complicat să ceri anumite lucruri. Sînt multe granițe care ar trebui schimbate, dar nu prea e posibil, însă afectiv și uman sînt frații noștri. Și ei sînt cei care au suferit, au fost chinuiți și ținuți într-un întuneric de care ei nu sînt vinovați cu nimic, iar noi trebuie să fim mult mai aproape de ei. Trebuie să ajutăm generația tînără care vine cu o încărcătură spirituală deosebită.
După nenumăratele evenimente controversate din Republica Moldova, mai credeți în viitorul european al basarabenilor?
Ar fi singura lor salvare. Cînd mă gîndesc că trebuie să plec la Florițoaia, care e tot la mine acasă, iar la vamă mi se cer actele și cineva trebuie să mă întrebe unde mă duc și ce să fac, mi se pare inuman. Dar lucrurile astea nu depind de noi. Noi, oamenii simpli, numai cu partea afectivă putem contribui, dar este destul de importantă.
Cunosc România prin toate cotloanele ei și am întîlnit oameni de mare valoare
Cînd vă întreabă italienii, sau alți străini, ceva despre România, care sînt lucrurile pe care le spuneți tuturor?
Eu am rămas un patriot, cu toate că acest termen se crede exagerat și demodat azi, însă eu îmi iubesc locurile natale. Chiar și acum îmi place și trăiesc la țară și sînt foarte fericită pentru acest fapt. Iubesc românii pentru că-i cunosc, am făcut foarte multe reportaje cu emisiunea „Bună dimineața”, eram tot timpul plecată prin munți, văi, cunosc România prin toate cotloanele ei, cunosc oameni de mare valoare, știu că țara asta are și oameni extraordinari, dar probabil n-au ajuns cei care ar trebui, acolo unde trebuie. Consider că România are foarte multe de spus, mai ales din punct de vedere cultural
Ați trăit vreodată sentimentul de rușine față de poporul în care v-ați născut?
Da! Da, trăind în Italia, am fost pusă în tot felul de situații cînd conaționalii noștri fac tot felul de prostii. Am foarte mulți prieteni care au venit la noi, i-am adus la festivalul „Enescu” și la multe alte evenimente culturale, iar în perioada aceea se-ntîmplă cîte ceva, se spărgea o casă, cineva era omorît, iar cei care fac aceste lucruri sînt niște oameni foarte violenți și foarte tineri. Atunci, mă întreabau italienii ce fel de popor sîntem noi, că sîntem capabili de atîta cruzime încît după ce doi bătrîni au fost omorîți, strangulați cu sîrme, mai erau și arși cu țigara. De ce? De ce există această violență în sînge? Nu am știut ce să le spun.
Menționați undeva că „trebuie să suferi ca să ajungi departe”. Dumneavoastră cînd ați suferit cel mai mult?
În profesia pe care am avut-o mereu ai momente de maximă bucurie și decăderi la care-ți zici că nu poți să te mai ridici, deziluzii în oameni, lucruri care nu-ți ies așa cum ai fi vrut tu. Este greu că ești expus mereu să fii judecat de oameni care habar n-au cu ce se mănîncă povestea, pentru că de obicei așa se întîmplă. Deci, făcînd și film, fiind în fața oamenilor tot timul, trebuie să fii foarte puternic, să ai argumente în primul rînd pentru tine ca să poți să mergi mai departe, să poți să te judeci, să-ți recunoști defectele, tu să fii primul care să le descopere și bineînțeles să nu te lași umilit în ultimul hal de cineva. Am avut tot timpul momente din astea, și bune și rele, dar mi-a plăcut enorm ceea ce făceam și asta m-a ridicat întotdeauna, iar ce m-a motivat cel mai mult a fost dragostea din partea publicului, de la oameni simpli care mă opreau pe stradă și-mi spuneau șă vin la ei acasă, pentru că le plîng de trei zile copiii fiindcă a murit Ciucă, în filmul „Pentru patrie”. Și mergeam și vorbeam cu ei, le explicam copiilor că eu sînt acel Ciucă. Lucrurile astea care par mărunte dar te ridică, iar după aia cînd citești o cronică și iar te consideri agresat și dezamăgit. Însă nu poți să placi tuturor.
Adaugă un comentariu