Filosofia împodobirii bradului

În bucătărie multe vase cu car­ne, șuncă și cîrnați sînt înșirate pe mese. Pe plită, la foc mocnit, în­că fierb sarmalele, iar platourile cu pră­­jituri au fost duse în camera cea mai răcoroasă din casă pentru că în frigider nu mai încape niciun fir de praf. Este mult prea cald și mi­roa­se a usturoi.

În altă cameră, de obicei dormi­torul copiilor, sînt aruncate glo­bu­ri­le, beteala, luminițele și dulciu­ri­le care urmează să fie puse în bra­dul de Crăciun. În mijlocul patului, eu, copilul cel mare al familiei, îmi revendic dreptul în fiecare an să fiu designer-ul pomului de Crăciun. Sora mea ar trebui să mă asculte și execute ordinele expertului. Și face asta, dar la început. Leagă de bomboane ață colorată cu sclipici, a­ran­jează globurile pe culori și forme, are grijă ca toți colindătorii să pri­meas­că cîte ceva. Apoi se plic­ti­seș­te și se înfășoară în instalație, după care o pune în priză, își face poze și se amuză în timp ce eu trebuie să ocupă de aranjatul bradului și de colindători fără să reușeasc să fac mare lucru. Abia după ce nu mai aud sunete de clopoței și cîrîitori pe stradă încep să împodobesc.

Din acest punct treaba merge re­pede. Un glob aici, o bomboană a­colo, o fundiță pe unde mai este loc, dar faptul că-l fac singură nu mă mulțumește așa că o trimit pe soră-mea să aducă și restul familiei să contribuie. Partea asta este cea mai dificilă pentru că tata este cocoțat pe undeva pentru că pune luminile a­fa­ră, iar mama nu și-ar dezlipi pi­cio­­arele de gresia din bucătărie.

După ce încă o bătălie este cîș­ti­gată, totul este gata. Cadourile pot fi puse, în sfîrșit, sub brad. Cînd îmi dau seama că nu pot dormi din cauza luminilor care îmi clipocesc în geam îmi dau seama că a venit Crăciunul.