Ion Arhip: Oamenilor de acum le lipsește dragostea de țară, iar tinerii nu mai știu cine e Eminescu
Microfonul de serviciu 18 ianuarie 2016 1 comentariu la Ion Arhip: Oamenilor de acum le lipsește dragostea de țară, iar tinerii nu mai știu cine e Eminescu 790Sprijinindu-se în toiag, profesorul Ion Arhip mai trece încă o dată cu gîndul prin vremile trecute. Cînd i se luminează fața, cînd i se întunecă privirea, iar sacii de amintiri îi deșartă cu greu. Cît timp a fost muzeolog, pașii l-au purtat din casă în casă pentru a aduna patrimoniul cultural al românilor. Dragostea de carte l-a apropiat și l-a împrietenit cu mari oameni de cultură precum Mihail Sadoveanu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Otilia Cazimir sau Nicolae Labiș. Însă la bază, Ion Arhip este învățător. Mai tîrziu, a fost corector și redactor la ziarul „Flacăra Iașului”, director al Complexului Muzeistic din Iași și a pus bazele la 18 muzee și case memoriale în Iași. Acum, la cei 87 de ani, spune că oamenii l-au uitat în apartamentul lui de pe strada Ibrăileanu, unde are mai multe manuscrise la care a lucrat. Chiar dacă îl supără vederea mai scrie din cînd în cînd, iar cărțile îi stau la căpătîi.
De unde ați moștenit dragostea de carte?
Cred că de la cel care m-a învățat întîi și întîi alfabetul, învățătorul meu. Îi port un deosebit respect și o frumoasă amintire. Și eu, la bază, sînt învățător. Pe vremuri, școala unde am învățat se chema Școala Normală de Învățători. Era o adevărată școală de apostoli. Dragostea de carte și mai ales de poezie și de literatură sigur am moștenit-o. Aici este un har pe care ți l-a dat Dumnezeu și mama care te-a născut. Cunoștințele și învățătura le capeți pe parcurs, prin instrucție, prin școală. Cu pasiunea și cu harul pentru învățătură, pentru poezie, trebuie să te naști. În Sfînta Evanghelie, Sf. Apostol Pavel spune „unde iubire nu e, unde dragoste nu e, nimic nu e”, ceea ce Marin Preda a luat în „Cel mai iubit dintre pămînteni”, iar Creangă le spunea copiilor – „apoi, măi, băieți, acolo unde nu-i dragoste de învățătură, nu-i nici «Doamne ajută!»”. Se spune că actul de creație e 90% transpirație și 10% inspirație. E muncă continuă. Cînd am dat admiterea la Școala Normală eram fecior de țăran, iar într-un timp foarte scurt, învățătoarea mea m-a pregătit acolo. La școală mergeam numai iarna, iar vara și primăvara mergeam cu vitele, ajutam părinții și m-am rugat la Dumnezeu și am reușit al treilea. Acum este lipsă de cultură, fiindcă dragostea de carte, de învățătură, astea te fac om.
Vă amintiți de primele poezii, „Mama” și „Învățătorul” pe care le-ați publicat în „Luminițe băcăuane”?
Îmi aduc aminte de „Învățătorul” era cam așa – „În pîcla satului învățătorul stă astăzi ca un mîntuitor/ Să-mpartă lumină tuturora căci el e cel mai bun izbăvitor/ Și-n noaptea întunericului ce vine ca un Hristos cu o lumină/ Își cheamă credincioșii „Veniți de luați lumină”. Lucrul acesta l-am scris și la limba română, cînd ne-a dat o dictare din Brătescu Voinești, din „Puiul”. Trebuia să vadă cum scrii, ce greșeli de ortografie faci, și să faci analiză sintactică, morfologică și o compunere care trebuia să se numească „Prima zi de școală”, pe care am încheiat-o cu ultimele versuri din „Învățătorul”. Am luat notă slabă la matematică, 6, dar 10 la română, 10 la istorie și la geografie. Am reușit al treilea. Cînd am dat admitere la Școala Normală, deși eram fecior de țăran, știam zece poezii de Eminescu pe de rost, cel puțin zece pasteluri de Alecsandri, nu mai spun de Vlahuță, Goga sau Ștefan Octavian Iosif. Îmi plăcea enorm. Pe atunci eram puțini copii, iar o clasă era formată din copii care erau în clasa I, a II-a, a III-a și a IV-a. Eu eram în clasa I, iar domnul ne dădea să facem linioarele. Cu clasa a IV-a făcea poezii, iar eu trăgeam cu urechea, și așa s-a trezit învățătorul că eu știam toate poeziile pe care le știau cei din clasa a IV-a. Bineînțeles, m-a înzestrat Dumnezeu cu o memorie uluitoare. La Palat mi se spunea „Diavolul chel” sau „Memoria de elefant”. Am avut foarte multe de cîștigat în viață, dar și foarte multe de pierdut. Oameni răi care vedeau ce memorie și ce pregătire aveam mă loveau pe ascuns. Am avut foarte mult de suferit. Dar… marele poet Serghei Esenin spune „Toți sîntem vremelnici pentru veci”.
Am răbdat de foame enorm, am păscut și iarbă de foame
Cum v-a fost copilăria în timpul războiului?
Foarte greu am trăit. M-am născut în perioada crizei din `29 – `33, iar războiul… Doamne Dumnezeule! Părinții mei erau țărani răzeși. Oameni care își munceau pămîntul, care umblau desculți, dezbrăcați prin vînturi și ploi, dar care își păstrau bucata de pămînt și toată averea lor. Făceau niște sacrificii enorme. Eram șase copii la școală, taxele erau enorme. Cînd eram student umblam desculți că păstram ghetele sau pantofii pentru zilele de bal sau de sărbătoare. Numai desculți, prin frig și prin ploaie, dar am învins învățînd. Am răzbătut, a fost foarte greu și în perioada războiului. După asta au venit anii de secetă. Am răbdat de foame enorm, am păscut și iarbă de foame, chiar în perioada anilor 1946 – 1947, cînd a fost acea mare secetă. În plus, sovieticii ne luau tot, și ultimul pumn de făină din vatră. Dar credința în Dumnezeu și mai ales credința în bucata aceea de pămînt de unde m-am născut, credința în vatra strămoșească, în neamul meu, acest lucru m-a întărit fantastic. Dacă astăzi cineva m-ar întreba ce dorință am i-aș spune: „ca neamul meu să fie cel mai frumos, neamul meu să fie liber”, cum spunea așa de frumos Păunescu „și țării mele minimă dreptate”. Aș spune „trageți în mine”. Nu m-aș teme absolut de moarte. Dar noi am fost altfel educați.
Statutul părinților dumneavostră v-a adus anumite piedici în carieră?
Da, am avut mult de suferit o perioadă. Stăteam la un pas de a fi dat afară din facultate, eram asistent universitar și m-au dat afară. La ziar m-au ținut că nu puteau să nu îți dea un post. M-au ținut pe post de corector în niște condiții mizerabile, noapte de noapte, pînă m-am îmbolnăvit. Aveam 200% plumb în sînge. Lucram unde se topea plumbul și turnau pagini, acolo trebuia să fac corectura. Aceasta ne-o dădea pe niște coli de hîrtie pe care le mînuiau, puneau pe pagina de plumb și băteau cu peria. Apoi trebuia să buchisesc greșelile, era nenorocire la despărțirile în silabe. Am răbdat și am suferit pînă am devenit redactor, apoi director de muzeu, pînă s-au schimbat vremurile, pînă cînd a venit Ceaușescu. Perioada lui Ceaușescu, să știți, se sperie toți de mine cînd le spun, a fost cea mai înfloritoare perioadă din istoria României din toate timpurile. Era un avînt fantastic, iar Ceaușescu a dat drumul la spiritul acesta patriotic. Erai mîndru că ești român. După vizita în Coreea, Madama și cu cei pe care i-a adunat în jurul lui au demolat tot. L-am cunoscut personal și pe Ceaușescu, și pe ea. El era mare patriot. Într-o zi m-au trimis acasă de la serviciu. Tata era la miliție de vreo patru zile pentru că nu voia să se înscrie în Colectivă. Cînd l-am scos de acolo era plin de păduchi, dar tot nu voia să se înscrie. L-am convins pentru că eram șase copii și ne dădea afară de la serviciu. Au venit și ne-au luat tot. Au scos oile din ocol, vitele, boii, ne-au luat și plugul, hîrlețul, sape, au pus tot în căruță și dintr-o casă de gospodari nu a mai rămas nimic. Aveam cîini ciobănești care au plecat după oi pentru că așa erau învățați. I-au bolovănit și au venit cîinii înapoi acasă. Scenă de apocalipsă. Au văzut că nu sînt oi, nimic, au început să urle. Urlau a pustiu. Atunci, prima dată în viață, l-am văzut pe tata plîngînd. După o vreme, după ce a venit Ceaușescu, tata era erou al muncii socialiste, iar mama a devenit mamă eroină.
Eram șef de secție, directorul Muzeului Literaturii, paznic, om de serviciu, de toate
Ați pus bazele la peste 18 muzee și case memoriale în Iași. Ce v-a motivat să faceți această muncă?
Era în mine o chemare de la Dumnezeu. Vedeam cum monumentele Iașului erau distruse, iar la un moment dat nu mă mulțumea deloc munca aceasta de la ziar la care trebuia să scriu la comandă. Se punea problema demolării Casei Pogor, Muzeului de Literatură, unde a fost Junimea. Trebuia să construiască Policlinica Studențească care e acum în centru, lîngă spital. Casa Dosoftei strica sistematizarea și trebuia distrusă. Fiind redactor de ziar, la ședința de consiliu am fost trimis ca să scriu și trebuia să spun că e bine să construiască acolo locuințe pentru oamenii muncii, să dărîme Casa Dosoftei, Casa Pogor unde a fost Junimea. Casa Pogor se numea Casa cu ferestre luminate. Fie pentru că acolo s-a introdus pentru prima data lumina electrică, fie pentru că ardeau luminile pînă spre zorii zilei cînd se țineau ședințele Junimii. La conducerea județului era un om luminat care mă aprecia foarte mult pentru că atunci cînd am intrat la ziar eram al treilea om cu studii superioare. Din cauza asta nu eram privit foarte bine. Toți erau croitori, mecanici de locomotive, compoziția socială trebuia să fie muncitorească. Erau oameni cu patru clase primare, talpa gîștii – cum se spune, iar eu trebuia să stilizez, era dezastru acolo. Și vin la ședința aceea, pe acel om îl chema Miu Dobrescu. I-am spus în șoaptă – lucru care era un act de mare cutezanță, că nu puteai să contrazici un activist – „Nu vă scrieți numele alături de cei care au dărîmat Academia Mihăileană, atîtea monumente ale Iașului”. A stat… Apoi pe loc a spus să fie oprit totul și să construiască în altă parte Policlinica. De acolo mi-a încolțit ideea aceasta. Și am început să vîntur ideea creării unui muzeu de literatură la Iași. A prins ideea, iar încetul cu încetul am obținut transferul de la ziar la muzeu. Am făcut un sacrifiu enorm. La ziar eram bine plătiți, aveam salariu de profesor universitar. M-am dus de la 2.600 de lei la 1.700 de lei. Prima dată mă duceam la timp, la program, eram învățat de la ziar, iar oamenii nu erau obișnuiți. Eram șef de secție, directorul Muzeului Literaturii, și paznic, om de serviciu, de toate. Nu aveam pe nimeni. Eu făceam curățenie, eu săpam în grădină, eu căram lemne, pînă cînd mi-au dat încă un coleg, dar nu m-am lăsat. Și cel mai mare lucru l-am descoperit la Osești, fostul raion Negrești. Era un document a lui Eminescu și a fost cea mai mare bucurie a vieții mele.
A fost primul obiect pe care l-ați achiziționat?
Primul obiect de mare valoare! Era cineva în sat al cărui tată a fost învățător și l-a inspectat Eminescu. Mi-a relatat cum a venit Eminescu, a stat de vorbă cu copiii, iar cînd am achiziționat acest document, am început. Am luat Muzeul de Literatură de la zero și am lăsat 13 muzee de literatură, toate muzeele din Palat. S-a deschis Casa Dosoftei. O văd pe doamna Valeria Sadoveanu, soția lui Mihai Sadoveanu, spunîndu-mi cînd a văzut Casa Pogor „Coane Ionică, dragă băiete, ce-ai să pui tu aici?”. Acum este patrimoniu ca să se facă încă patru case Pogor. De la 3000 de piese de patrimoniu cîte erau, am lăsat peste 200.000 de piese. Am curățat Bucureștiul de toate valorile și le-am adus la Iași. Au fost oameni luminați la conducere pe care eu reușeam să îi conving.
Cum reușeați?
Argumentul meu era ăsta: înscrieți-vă numele în asta. Am avut curaj să îi spun unui secretar general al partidului, Gheorghe Pană, era al doilea după Ceaușescu. Pe urmă spunea că am dreptate. Așa am creat fondurile Sadoveanu, Burada, am luat atîtea case în ruină, donații, fondul Kogălniceanu, Palatul de la Ruginoasa era o ruină, am făcut un muzeu fantastic, Casa Pogor era o ruină, toate erau ruine. Am avut un noroc fantastic în viață. În 1976 eram director general. A venit la Iași primul ministru Manea Mănescu. Nu erau toți comuniștii niște imbecili și niște trădători de țară și de neam. Manea era un om de cultură, un economist de elită, academician. A venit la Casa Pogor, mi-a întins o mînă și s-a recomandat Mănescu. Bineînțeles, era păzit de Securitate. A vizitat muzeul, iar cînd am ajuns la Gheorghe Asachi, a început să îmi vorbească despre teoriile economice ale lui Asachi. Cînd am ajuns în salonul Junimea a început să îmi vorbească despre teoriile economice ale pieselor lui Eminescu. Nu era un terchea-berchea. Refăcusem tot mobilierul, biroul lui Pogor, a lui Maiorescu. Aveai impresia că acuși începe ședința la Junimea. A fost cea mai mare lovitură pe care am dat-o în muzeografia românească, cu autenticul în muzeu. Am organizat o treabă cum era la întîlnirile Junimii. Cînd se oprea ședința, Creangă începea să cînte cu vocea lui de bariton „Ușile, ușile!”, iar din partea cealaltă, Pogor răspundea „Cu înțelepciune!”. Se deschideau ușile, apoi apărea feciorul cu tăvile cu cozonac și ceai. Am zis și eu „Ușile, ușile!” și s-au deschis, apoi a venit o colegă cu cafele. A rămas foarte impresionat. A cerut permisiunea să se așeze pe un scaun, era puțin bolnav. A rămas impresionat că a fost primul care a stat pe scaunul lui Maiorescu. Era vizita pe sfîrșite, iar primul secretar știa care este năravul meu așa că i-am spus lui Manea „Tovarășe prim-ministru, de la Unirea Mare, la Unirea Mică, Iașul a fost văduvit de atîtea. Vă rog foarte mult, înscrieți-vă și dumneavostră numele în cartea de istorie, nu a Iașului, ci a neamului. I-am explicat situația și a acceptat să ne dea cele 12 milioane de care aveam nevoie. Vizita a fost o reușită totală, s-a ținut de cuvînt, mi-a dat banii și am salvat Palatul Culturii de la cutremurul din 1977. Dacă nu schimbam planșetele de lemn, palatul cădea tot. După cutremur a început cultul personalității și nu se mai dădea nicio dispoziție de la Madam CO2, Ceaușeasca, care era de o răutate fenomenală, o analfabetă rea. Dar eu primeam banii în continuare. Consiliul de miniștri mă subvenționa fiecare cu 12 milioane. Nu se mai făceau muzee, dar eu am băgat banii ăștia în Casa Topîrceanu, în Casa Kogălniceanu, în Ruginoasa, Muzeul de la Hîrlău. Era o evreică în consiliul culturii care mă pîra Elenei Ceaușescu. Nimeni nu avea bani, eu aveam, dar tăceam din gură. Am avut grijă de Margareta Poni, am reparat casa și mi-a dat tot patrimoniul drept donație. Dar Casa Poni nu puteam să o repar pentru că era distrusă după cutremurul din 1977. Am restaurat tot, casă, mobilier, dar nu puteam să deschid muzeul. Vine cineva de la partid și află că eu repar Casa Poni și mă cheamă la el. Era un secretar care era poreclit „Șarpele cu ochelari”, ura intelectualitatea. Mă întreabă cine este Petru Poni, iar eu nu am mai putut răbda așa că îi zic „părintele școlii românești, creatorul școlii de chimie naționale a României”. S-a făcut o liniște de plumb. Cum să spui că Petru Poni e marele chimist? Marele chimist era ea, Elena Ceaușescu, analfabeta, Madam CO2.
Mi-au interzis să mai intru în muzeu, mă urmăreau pas cu pas
Faptul că vă susțineați atît de puternic punctul de vedere v-a adus probleme mai mari?
Mă percheziționau noaptea, aveam un jurnal pe care îl am și acum, mi l-au furat, mă chemau la Securitate, dar nu am vrut să colaborez cu ei. Colaboram cu Securitatea cînd era vorba despre serviciu, veneau delegații străine, dădeam informarea fără să torn oamenii. M-am trezit într-o zi, 3 decembrie 1988, că m-au dat afară. M-au ras. Mi-au interzis să mai intru în muzeu, mă urmăreau pas cu pas, m-au ținut șase luni fără salariu pînă a fost scandal la Europa Liberă. Atunci m-au chemat, mi-au dat salariul, pensia din urmă, ca să tac din gură. Am tăcut. A venit Revoluția și mi-am spus că am scăpat. A fost o vreme liniște, apoi cine credeți că a ocupat Casa Pătrată? Activiștii de partid și securiștii. M-am trezit cu securistul care mă persecuta la un moment dat că era la manifestația de pe 22 decembrie, îmbrăcat în salopetă cu bandă tricolor, că îmi bagă degetele în ochi și strigă „Victorie!”. Am crezut că gata, mă întorc la Palat, dar nimic. S-au instalat la conducerea județului securiștii. La Palat toată banda de informatori nu m-a primit. Asta a fost Revoluția. Au pus mîna pe tot și au distrus țara total, au înlăturat toate valorile și au adus oamenii lor cu care au furat.
Nu vă era teamă că ați putea fi pedepsit mult mai aspru?
Nu mă omorau. Mă băgau în pușcărie și eram pedepsit. Știți ce însemnă să stai cinci, șase ore în beciul de la securitate cu tot felul de oameni, să stai sub teroarea aceea? Ce pedeapsă mai mare puteau să îmi dea? Nu îmi era deloc teamă. Știam că nu mă omoară. M-au bătut, dar nu puteam să îmi calc pe conștiință. Securiștii mă urmăreau, dar ăștia de după 1889 erau în stare să mă omoare. Mi-au înscenat niște lucruri înspăimîntătoare. M-au bătut o dată aici, în pasaj la Piața Unirii, și m-au amenințat. Nu am suferit pe timpul comunismului cît am suferit în timpul ăstora.
Dacă noaptea mă trezesc fac exerciții de memorie. Într-o zi am recitat patru ore din Eminescu
În activitatea dumneavoastră de achiziționare ați avut și sprijinul altor oameni?
Cum nu? Mi-am creat niște relații… Eram prieten cu doamna Sadoveanu, doamna Lili Teodoreanu, soția lui Ionel Teodoreanu, cu Agata Grigorescu, Bacovia, soția lui George Bacovia, toată marea lume a Bucureștiului, mai ales moldovenii, toți țineau enorm la mine și mă ajutau. În plus, mă bucuram de un prestigiu fantastic. Întîi și întîi am fost de o cinste impecabilă. M-au încercat securiștii, dar eu eram de o corectitudine fantastică. Cînd m-am dus la doamna Teodoreanu, o boieroaică, mă privea de sus, dar cînd a văzut ce carte știu și ce intenții am, îmi spunea „prietenul meu de la Iași”. Doamna Sadoveanu îmi deschidea multe uși, iar doamna Bacovia… ce femeie de cultură. Treptat, tot patrimoniul Bucureștiului l-am adus la Iași. Plăteam sume enorme. Am descoperit Tetraevangheliarul din secolul al X-lea, al XI-lea, care acum face cel puțin 70, 80 de milioane de euro. L-am descoperit la doamna Grigorescu, fiica generalului Eremia Grigorescu.
Care sînt obiectele pe care le-ați achiziționat cel mai greu?
Din punct de vedere financiar, Tetraevangheliarul l-am achiziționat cel mai greu. A fost un risc fantastic cînd am achiziționat inelul și ceasul lui Eminescu. Dacă auzea Ceaușeasca că am avut eu curajul să cer două pașapoarte pentru a obține aceste obiecte de patrimoniu… Muzeul Literaturii era singurul muzeu care avea aceste obiecte ale lui Eminescu, manuscrisul, o coală de hîrtie cu 16 semnături ale lui Eminescu, ceasul, inelul.
În muzeu timpul curge altfel decît în viața de zi cu zi?
Nu stăteam deloc. În cei 20 de ani cît am fost director nu știu dacă am avut trei luni de concediu. Mă duceam la ora șapte la serviciu, veneam la zece seara, deseori nici nu mai ajungeam acasă. Se lucra la foc continuu. Am 87 de ani și nici acum nu pierd timpul vreun minut. Dacă noaptea mă trezesc, fac exerciții de memorie. Într-o zi am recitat patru ore din Eminescu. Azi Eminescu, mîine Bacovia, poimîine Esenin, răspoimîine Goga. Nu stăteam cum nu stătea apa în scocu (n.r. uluc) morii. Nici nu știam cînd trecea timpul. Închipuiți-vă că aveam la un moment dat 22 de muzee pe care le țineam în frîu cu o schemă mică de oameni și nu s-a pierdut o piesă de patrimoniu. Nu a fost ușor.
L-am cunoscut pe Sadoveanu, pentru Otilia eram băiatul ei de casă, eram prieten cu Labiș, am dormit în același pat, doamna Bacovia era o femeie de o cultură fantastică, ce să vă spun!
Ați cunoscut oameni mari ai culturii românești precum George Bacovia, Otilia Cazimir, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiș. Cum erau acești oameni? Ce amintiri aveți cu ei?
L-am cunoscut pe Sadoveanu, pentru Otilia eram băiatul ei de casă, eram prieten cu Labiș, am dormit în același pat, doamna Bacovia era o femeie de o cultură fantastică, ce să vă spun! Cînd Sadoveanu a venit la Iași am fost primit în ședința din sala de marmură la Academia Mihăileană și am vorbit așa de frumos și l-am văzut pe Sadoveanu întorcînd capul și întrebînd de mine. După ce s-a terminat m-a chemat și mi-a întins jumătate de mîna ca o pernuță moale de pisică. I-a plăcut fantastic cînd i-am zis „ați turnat în fagurul limbii române cu paharul mierea și dulceața limbii noastre”. Am fost singurul student invitat la masa lor. Era un om uriaș, un monstru. Doamna Sadoveanu era o femeie blîndă, iar pentru buna doamnă Valerica eram „băietul meu” sau „drăguțul de tine”.
Dar Bacovia? Era la fel de sumbru ca în poeziile lui?
Bacovia era un om bolnav. Cînd l-am cunoscut era un schelet de om. Tonul vocii, cînd recita din „Plumb”, era apăsat, cuvintele erau parcă niște bulgări de pămînt care se izbeau de sicriu. Vorbea foarte puțin. Doamna Bacovia era o femeie de o cultură excepțională. Erau tare amărîți pentru că fiul lor, Gabriel, era un monstru. Era de un metru și ceva, avea un gheb în spate, iar pieptul era bombat. Se căsătorise cu o femeie și îl ținea doamna Bacovia muzeograf la Casa Bacovia din București.
Oamenii de acum nu mai sînt oameni. Au fost manipulați. Întîi și întîi le lipsește dragostea de țară, de pămînt, de părinți. Au fost anihilate total. Tinerii nu mai știu cine e Eminescu. A fost o manipulare totală de a se șterge națiuni.
De care ați fost mai apropiat?
Cel mai apropiat am fost de Otilia Cazimir și de George Lesnea. Pentru Otilia Cazimir eram „băiatul ei” și nu avea noțiunea banilor. Eram redactor la ziar și făceam o pagină literară. Ea avea bani, avea o pensie enormă, îi dădea lui Mitică Fînaru care avea o droaie de copii, fanaragiu care aprindea felinarele pe timpuri. Îmi dădea telefon „dragă băiete, vino pînă la mine să stăm la o cafea”. Eu știam ce vrea. Făcea cafeaua la nisip, stăteam la taifas, apoi îmi dădea o poezie pe care mă ruga să o public pentru suma de 500 de lei. Peste două săptămîni, iar, „dragă băiete, nu vii pînă la mine?”. Îi plăcea tare să îi recit din Topîrceanu „Balada morții”. Îi recitam și „Rața” și rîdea cu atîta poftă. Erau ore de răsfăț spiritual, participam la ședințe la Mihai Codreanu.
Sînt muzee în Iași care au devenit ele însele piese de muzeu. Ce credeți că s-ar putea face pentru ca ele să intre din nou în atenția oamenilor?
Trebuie schimbat totul din rădăcină. Mai ales în condițiile în care s-au adus tot felul de securiști, turnători și de prostituate. Muzeul are trei funcții importante: cercetează, tezaurizează și educă. Pe cei de acum nu îi interesează, spun că sînt plătiți prost și nu fac nimic. Sînt slabi sub orice limită de pregătire științifică.
Oamenii de acum nu mai sînt oameni. Au fost manipulați
Ce le lipsește oamenilor de acum?
Oamenii de acum nu mai sînt oameni. Au fost manipulați. Întîi și întîi le lipsește dragostea de țară, de pămînt, de părinți. Au fost anihilate total. Tinerii nu mai știu cine e Eminescu. A fost o manipulare totală de a se șterge națiuni. Cei patru stîlpi îi distrug: familia, școala, biserica și armata. Nu mai avem o identitate ca popor. Unde nu e patriotism nu e nimic. Vă spune un om care a avut de suferit în viață enorm. Părinții și bunicii mei plecau la război cîntînd. Azi nu mai avem armată.
Ce reprezintă muzeul pentru un popor?
Muzeul este buletinul de identitate al unui popor. Un muzeu este sufletul și memoria unui popor. Dacă vrei să ucizi un popor arde-i pe rugul istoriei sufletul și ștrangulează-i memoria. Asta este muzeul. Un altar al spiritualității unui popor. Am reușit să fac din muzee adevărate instituții de cultură, de cercetare, instituții care tezaurizează mari valori ale țării, asta am reușit eu în cei 20 de ani.
Un comentariu
Admitere, admitere, admitere!