Armoniile izbite de pereții Teatrului Luceafărul

În sala de spectacole a Tea­tru­lui pentru copii și tineret „Lu­ceafărul” din Iași, publicul pestriț format deopotrivă din copii, adulți și oameni ai muzicii își caută ne­du­merit locurile, în timp ce silue­tele grațioase, îmbrăcate în negru, rămîn zîmbitoare, cu ochii ațintiți pe portative și cu degetele pe arcușuri. Toate generațiile de spectatori au venit în număr mare pentru a fi martori, vineri, 19 februarie, ora 19.00 la Concertul simfonic intitulat „Dialogul Ma­ieș­tri­lor”.

Sala și orchestra sînt în­măr­mu­rite parcă într-o vrajă aștepînd cu­minți ca bagheta dirijorului Gabriel Bebeșelea să se înalțe în aer pentru a desface farmecul. Singura care se lasă așteptată este solista Valentina Svyatlovskaya pe care Olanda a împrumutat-o pentru o seară Iașului pentru a ne încînta și a ne învălui într-o cas­cadă de note muzicale, care aduc un fior pe pielea de pe mîinile spectatorilor odată cu primul acord. Pășește ușor pe scenă, iar rochia lungă și neagră creează impresia că ar pluti, alunecînd ușor printre arcușuri. Își po­tri­vește onduleurile aurii pe spate făcînd loc vioarei, iar orchestra izbucnește ca un fulger lăsînd loc doar muzicii, în forma ei neal­terată, ce acoperă, ca un voal de mătase, cotidianul anost.

Mîinile violoniștilor alunecă cu repeziciune peste corzi de par­că le-ar fi frică ca niciun sunet să nu scape buclucaș printre degete. Odată cu fiecare solo, Valentina își arcuiește sprîncenele, strînge cu putere din pleoape, iar cu fiecare sunet înalt se ridică pe vîrfurile picioarelor micuțe de parcă ar dori în același timp să atingă și cerul. În spate, trompetele și flautele tresar puternic la fiecare semn al dirijorului făcîndu-ne să ne trezim din reveria sunetelor dulci de vioară. În sală nu se aude niciun zgomot. Toți s-au cufundat în scaunele de culoare verzi și s-au lăsat purtați de sunetul lin al muzicii.

Lumina pală și gălbuie co­boa­ră ușor peste fracurile și rochiile ne­gre și lungi, iar fundalul în­tu­necat amplifică impresia că instrumentele strălucitoare ar cînta parcă mînate de niște umbre. Doar dirijorul Gabriel Bebeșelea se evi­dențează dînd energic din mîini vrînd parcă să cuprindă și să ab­soarbă sufletele cîntăreților și să controleze atent fiecare coardă și mișcare întocmai ca un păpușar.

Dialogul de vineri seara dintre Anton Bruckner și Robert Schumann a făcut publicul să fie un martor mut al sunetelor „Simfoniei a Șasea” ce plutesc deasupra privirilor pironite asupra orchestrei într-un tumult de imagine, sunet și simțire. Doar în pauză capetele și trupurile se dezmorțesc, iar mîinile pricepute și răpuse de oboseală ale cîntăreților se odihnesc pentru puțin timp în poală. Imediat ce „martorii” își reiau locurile cuvenite, pe portative apar înșiruite notele „Concertul în re minor pentru vioară și orchestră”, despre care însuși Schumann credea că i-a fost dictat de îngeri în nopțile lui de rătăcire. Ultimul semn al dirijorului face ca duioșia viorii și greutatea violoncelului, care s-au împletit în note vibrante, să împrăștie pentru ultima dată unde ce cuprind sala, orchestra și suflul spectatorilor într-un singur gest.