Trecutul fix la țintă
1001 de măști 4 aprilie 2016 Niciun comentariu la Trecutul fix la țintă 12La etajul cinci al corpului R al universității toată lumea s-a umplut cu sclipici. Pe jos, pe-un nailon negru întins, stau măști, ochelari, buze și alte decupaje pe care David s-a trezit dis-de-dimineață să le vopsească cu un spray auriu. Pe una dintre mese sînt împrăștiate culori, pensoane, dantelării și paiete, în jurul cărora se tot învîrt patru fete, fredonînd melodiile care sparg liniștea, ale celor de la Red Hot Chili Peppers.
Cînd cineva se plictisește sau, după caz, se umple de lipici sau se murdărește de acuarelă, realizează că i se face foame și dă o fugă la masa de lîngă. Fiecare a adus ceva de mîncare și îmbucă ceva printre hohote de rîs, murmur de voci și sclipici care tot plutește prin aer, fugind din borcănașele care ar trebui, în mod normal, să-l țină ostatic.
Așa s-a-ntîmplat cam toată luna martie, cînd voluntarii s-au zbătut să termine cu pregătirile pentru bal. Acum, terenul de golf, panoul pentru fotografii de la intrare, cercurile pline cu ațe care vor să fie aruncate drept la țintă și roata norocului așteaptă curioase, prin sală, să vadă cine-o să le-ncerce. Pe masa din stînga, cum intri în Sala Pașilor Pierduți, dai de toate mărunțișurile la care-au muncit de cînd a dat primăvara – măști, peruci, pălărioare, păhărele din carton, toate așteptînd să fie cumpărate de cine-o să calce pragul de cum se lasă seara.
Anii nebuni n-au sperat de la început s-adune atîția oameni.
Toți ne aruncăm priviri admirative între noi și ne mirăm că-n sală sînt pînă și părinți costumați, însoțiți de copii, profesori care au vrut să-și întîlnească studenții și-n afara orelor de curs și grămezi de fotografi, profesioniști sau amatori, care-au vrut să vadă ce-o să ne iasă și de data asta. Perle, pene, ținute bărbătești și berete – asta întîlnești oriunde-ți întorci privirea. Dacă ai destulă răbdare încît s-aduni puncte, ajungi să-l întîlnești și pe Bogdan, care-n seara asta a vrut să fie diferit, și-a tot încercat să fure de la fete, în timp ce se machiau, un creion sau ceva cu care să-și mai păteze cămașa. Vrea să fie un om al străzii din anii `20, care, totuși, îți dă cărți, vouchere și îmbrățișări, dacă asta-i spune roata care se învîrte cînd unul dintre invitați îi aruncă în pălărie un jeton gri și rotund.
Aranjate pedant, melodiile lui Clementine, într-un laptop mic, sar de la una la cealaltă și aduc anii nebuni printre studenții și copiii veniți să-i trăiască. Izbucnește-n rîs cînd oamenii se-nghesuie să vadă cine cîntă acum și e mîndră c-a reușit să-i păcălească pe toți cu muzica adusă cu ea, chiar din inima Franței, de la Paris.
Hainele stau îngrămădite pe cuierele care-au devenit neîncăpătoare. Etichetele cu numere rătăcesc pe jos și parcă fix atunci cînd pui mîna pe haina potrivită, cineva nimerește ținta, aruncînd o săgeată din arc, și un țipăt de fericire se-aude, pentru cîteva secunde, mai tare decît muzica.
Adaugă un comentariu