Cui îi pasă?

Cînd eram în clasa a V-a, an­tre­norul de sport ne-a dus afară pentru niște probe neanunțate. Vo­ia să vadă cine e bun pentru hand­bal, așa că ne-a verificat vi­te­za, precizia și forța cu care ma­ne­vram mingea. Așa am ajuns în e­chipa școlii, iar doi ani la rînd, cît am avut ore după-masă am jucat și la sala din Grădinari.

În fiecare dimineață mă tre­zeam la ora șapte, iar cînd a­jun­geam acolo, înainte să vină an­tre­norul și să apuce să ne urec­heas­că, fie o puneam de-un fotbal „ca să ne reglăm viteza” ori făceam fi­guri din Mortal Kombat pe un bu­rete cît noi de înalt. Cea mai mare performanță a noastră a fost lo­cul trei la un soi de campionat jude­țean, cînd la urmă am primit o di­plomă și o ciocolată Africana cu arahide. Ușor însă, mi-am pier­dut motivația să continui, iar antrenorilor parcă le era rușine să-mi ofere ceva pentru care să lupt. Așa că am renunțat.

Săptămîna trecută, cei de la Pro­sport au publicat o in­ves­ti­ga­ție interesantă privind o dispa­ri­ți­e abruptă a 55.000 de hand­ba­­li­ș­ti legitimați în doar un singur an. Conform datelor, în 1995 numă­rul sportivilor era de 63.260, pentru ca în anul următor să fie 8160.

În același material se dezbate ba că nu se știe ce a cauzat dis­pa­ri­ția, ba că cifrele erau mincinoa­se, ori că în calcule intrau și copii care mai apoi au fost excluși. În orice caz, inevoluția acestui total s-a re­alizat și în alte sporturi precum box (de la 7.032 în 1992 la 1017 in 2014), scrimă (de la 3.532 în 1992 la 1400) sau haltere (de la 3900 în 1992 la 316 în 2014).

Oricare ar fi motivul, este un a­devăr faptul că tot mai mulți ro­mâni se feresc să mai facă sport. Și deși înțeleg că unele sporturi pot deveni mai puțin populare, trebuie să recunoaștem că avem o problemă, mai ales dacă ne ui­tăm din nou la cifre. Doar 0,042% din populație practică handbal pe cînd, Danemarca (echipa cu cele mai multe medalii dobîndite vreodată la Campionatul Euro­pean), pe care am bătut-o de do­uă ori în ultimele două luni, are un procentaj de 2.1%.

Acum, po­vara nu-i că n-am avea exemple de hanbaliști rea­li­zați ori an­tre­nori devotați, ci pur și simplu, nu pare să-i pese ni­mă­nui. Nu există fonduri, nu există săli, nu există promovare și cel mai dureros, nu există o vo­ce destul de puternică care să sem­naleze asta.