Omul cu ecran pe umeri
Pastila de după 11 aprilie 2016 Niciun comentariu la Omul cu ecran pe umeri 8De prea multe ori am zărit în jurul meu stafii ale oamenilor încă în viață, care în afară de faptul că respiră și se hrănesc cu o iluzie a existenței, se lasă antrenați într-o continuă vervă socială dominată de tehnologie, ce îi înghite cu totul. Ca niște fantome înspăimîntătoare, își bîntuie propriul trup, măcinîndu-i pînă și ultimul os funcțional. Dacă reușești să te conformezi cu faptul că realitatea tehnologizată și rutina ei nu iartă pe nimeni, ajungi să nu-ți mai fie milă nici de tine și te transformi și tu într-un om de tinichea, proaspăt evadat din lumea curajoasei Dorothy.
În sala mare și impozantă a teatrului, pe a cărui scenă se perindă personaje mai reale decît cele ce ocupă scaunele, se aude un murmur șters, de om. Actorul face ochii mari și scrutează sala cu privirea în speranța că din întuneric o să răsară vreun chip. Se zăresc lumini ce se mișcă haotic și ici-colo cîte-un bliț, urmat de un chicotit înfundat, dar nicio urmă concretă de viață. Replicile, rostite apăsat, ca o rugă fierbinte la ascultare, nu-și găsesc replică cu niciun chip. Cele cu adevărat bune sînt, totuși, rareori, premiate cu un zgomot de taste apăsate la repezeală, cu o poză scurtă sau cu vreo parafrazare într-o descriere pe contul personal. Scaunele vișinii, din catifea, au fost ocupate de trupuri ce poartă pe umeri ecrane pătrățoase, cu o lumină supărătoare, pe care apar tot felul de măscărici jucăuși, specifici pentru stările care se agață în treacăt de corpuri.
Încăperii largi, ce găzduiște o mică frîntură de artă, i-a fost modernizat sufletul din rădăcini, a fost adus la tăcere. Singura ființă vie ce locuiește înăuntru a rămas actorul, care-și joacă rolul cu grijă, în speranța că n-o să treacă neobservat. În spatele cortinei, același actor dezbracă hainele de scenă, dînd la iveală fața schimonosită de lumină unui ecran pe care-i stă scrisă viața.
de Andreea ANTON
Adaugă un comentariu