Nisipuri mișcătoare

Trei ani la rînd am purtat cu mine ace­lași sentiment de incertitudine și nesiguranță în fața unei pagini albe de word. Așa e și acum. Trecînd pe lîngă ușa de la etajul doi al Casei de Cultură a Studenților, pe care scria colorat „Opinia studențească”, deseori mă încerca curiozitatea de a vedea cum ara­tă redacția, dar eu nu m-am gîndit că o să am curajul să intru vreodată în ea.

N-am simțit siguranța că pot publica un articol, pînă nu m-a convins colega și prie­tena mea că nici nu vom reuși, atîta timp cît nu vom încerca. Așa că, odată cu des­chi­derea acelei uși, s-au deschis și o mul­țime de drumuri către provocări neașteptate, zile de cruntă ceartă cu muza și mai ales cu lenea, nopți parfumate de cafea, uși trîntite în nas și lacrimi de crocodil pentru că nu mi-a ieșit subiectul.

De fiecare dată cînd trebuia să-mi scriu textul, m-am simțit ca în liniștea unui deșert înainte de furtună, dar am și învățat că doar înaintînd rămîne o urmă a pașilor mei timizi. Ce nu-mi iese, nici pînă acum, e să fiu la zi cu subiectele mele, de fapt am mers mereu pe muchie de cuțit scriindu-mi textele pe ultima sută de metri.

Nu de puține ori m-au certat editorii, direct sau în sinea lor, pentru „aromâna” mea de basarabeancă, pentru greșelile gramaticale și textele scrise în galop. Ei sînt oamenii cărora le datorez faptul că, după absol­vi­rea facultății de jurnalism, am „Opinia” mea. Am trăit momentele în care „mersul pe teren” e cea mai intrigantă parte a meseriei, iar dialogul cu oamenii te leagă și mai mult de realitatea în care te învîrți.

Unul din primele mele texte apărute în ziar a fost despre „oamenii care jonglează cu viața”, am făcut atunci un mic reportaj despre cei care lucrează la SMURD. Vorbisem cu un medic rezident care ieșise din tura de noapte. Am stat aproape o oră de vorbă, iar telefonul meu nu a înregis­trat decît primele 40 de secunde. Cu timpul am sesizat importanța veri­fi­cării reportofonului în timpul înregistrării, dar azi conștientizez și mai mult importanța oamenilor care ți se destăinuie. Cred că frumusețea meseriei de jurnalist constă mai ales în șansa pe care o ai să vorbești cu niște eroi, care de multe ori își sacrifică viața ca, mai apoi, tu le spui po­vestea.