Lăsați bufoneriile la poarta Raiului
De pe scena Iașului 24 octombrie 2016 Niciun comentariu la Lăsați bufoneriile la poarta Raiului 19În anticamera întunecată a unui teatru e pustiu. Muzica e lentă, curge ușor și are răbdare cu personajele care parcă întîrzie să urce pe scena Ateneului Tătărași. E seară și, după ora 19.00, actorii ieșeni s-au transformat și ei, ca toate lucrurile care, la ore fixe, capătă în basme alte înfățișări. De data asta, însă, nu a devenit nimeni un obiect fără viață. La polul total opus, actorii s-au preschimbat în ființe vii, venite tocmai din Chișinău, de la Teatrul „Satiricus – Ion Luca Caragiale” și-au pus în scenă „Angajarea de clovn” a dramaturgului Matei Vișniec.
Pe ușa anticamerei strălucesc niște cuvinte. Stau nemișcate și luminează puțin roșiatic – „Anunț: angajăm clovn bătrîn”. După minute întregi de așteptare, un geamantan uriaș se cațără pe prima treaptă. Vine din public. Cu un zgomot puternic ajunge pe-a doua treaptă și, în cele din urmă, în spatele lui se zărește-o siluetă. Pantaloni largi în carouri, papion, sacou larg cîrpit în coate, față pictată și un nas mare și roșu – e un clovn. Un clovn bătrîn. Personajul se tîrăște cu greu pe scenă și-ajunge în fața ușii, dar nu găsește pe nimeni care să-i răspundă. Resemnat, își tîrăște valiza într-un colț al scenei, se-ntinde pe ea și ațipește.
„Nu mai rîde nimeni la tumbe”
Muzica curge ușor mai departe și scena se repetă. Două personaje, în oglindă, stau pe valize într-un colț și-n altul al scenei. Cînd încep să vorbească, personajele lui Vișniec încep să-și construiască povestea. Filippo (Jan Cucuruzac) și Nicollo (Valeriu Cazacu) se știu deja. Își cunosc peripețiile, obiceiurile și chiar bufoneriile care i-au făcut, la început, celebri. Nimic nu pare să-i mai surprindă cînd, din dreptul treptelor care duc spre anticamera teatrului, se-aud urme de pași. Așa intră în scenă și cea de-a treia valiză, perfect asemănătoare celorlalte două, al cărei proprietar este nimeni altul, decît Peppino (Mihai Curagău), vechiul lor prieten.
Faptul că cei trei clovni bătrîni, ieșiți de multă vreme de sub lumina reflectoarelor, se știu unul pe celălalt atît de bine, îi fac, totodată, să poată să creadă că se pot învinge, unul pe celălalt. Așteptarea împreună pentru aceeași audiție se transformă într-o șaradă dramatică. Vișniec trece repede de la comic la tragic și se întoarce înapoi pe-același drum, cei trei actori dînd dovadă de o maturitate a jocului și de o pricepere fără margini în interpretarea autenticității fiecărei trăiri.
Emoțiile celor trei clovni, de-acum bătrîni, construiesc drama actorului la sfîrșitul carierei. Ei nu știu să accepte că jocul s-a terminat și că spectatorii lor nu mai există. Spectacolul le-a fost furat de altfel de piese, altfel de actori și faima lor este acum doar cea rămasă de-odinioară, în amintire, pentru că „astăzi lumea s-a schimbat și nimeni nu mai rîde la tumbe”. Fiecare clovn își conturează portretul prin trăsăturile celuilalt. Poți vedea, astfel, deznădejdea, autoironia și chiar strălucirea fiecăruia, în momentul în care îi ajută pe ceilalți să-și ducă numărul la bun sfîrșit, în dorința de-a impresiona.
Sincron emoțional
Graiul moldovenesc, lucrul în echipă dar și ispita de a-l trăda pe celălalt, pentru salvarea iluziei proprii – reușesc să te facă să treci de la rîs în hohote la șters lacrima din colțul ochiului. Regia lui Sandu Grecu a transformat spectacolul celor trei clovni într-o dramă a condiției artistului. Momentul în care sala e înconjurată de trecerea circului și de grupele tinere de actori care îi ignoră pe cei trei de pe scenă te duce într-o clipă de la extaz la bucurie. Copiii rîd în hohote în timp ce, printre scaune, adulții stau cu capetele plecate și-și șterg lacrimile, care se văd și pe fețele celor trei actori de pe scenă.
Sfîrșitul teatrului nu poate fi înțeles de către cei trei clovni. Machiavelicul Nicollo, plin de umor și ironie la fiecare replică, își găsește totuși puterea să-l consoleze, cînd e nevoie, pe Filippo. Cel care nu-și găsește împăcarea, însă, rămîne Peppino. El nu gustă niciuna dintre glumele colegilor lui și rămîne fixat pe ceea ce-și dorește, pînă la capăt. Mihai Curagău își joacă personajul cu o simplitate greu de descris în cuvinte. Pare dedicat în totalitate și nicio trăire nu e în dezacord cu ceea ce se întîmplă cu ființa lui Peppino. El, singur, conștientizează că măreția i-a fost știrbită de timp și zîmbetul pictat pe față cu acuarelă albă nu învinge tristețea cu care privește în orice colț al sălii.
Finalul dramei lui Matei Vișniec e prea puțin previzibil – ușa anticamerei se deschide și doar unul dintre clovnii bătrîni pare să fi cîștigat audiția și șansa unei ultime piese, jucate la nesfîrșit. Nu ai timp să te dezmeticești prea bine, să-ți dai seama dacă vrei să rîzi sau să plîngi, că marea de baloane colorate care invadează sala îți taie respirația și, printre carouri, sacouri largi și sute de baloane colorate, ajungi să-ți dai seama că, în final, nimic nu se compară cu marea cruzime a dramaturgului de teatru.
Adaugă un comentariu