Geneza fericirii
Pastila de după 3 noiembrie 2016 Niciun comentariu la Geneza fericirii 8Copil unic fiind am tînjt mereu după un tovarăș de năzbîtii. Cînd aveam vreo doi ani și mama mă întreba dacă-mi doresc un frățior îi răspundeam afișînd un zîmbet inocent, agățat după urechi, că nu vreau să-mi mănînce nimeni dul-ciurile sau să-mi fure dragostea bunicii. Cum ceilalți doi frați ai tatei aveau doar băieți, cînd am apărut eu pe lume, scîncind mofturos, a fost clar că aveam să devin diamantul familiei, lucru care l-a încîntat pînă peste puteri pe tata, care a uitat pe dată că-și dorea fotbalist și m-a transformat repede în prințesă.
Pe la șapte ani, doi dintre verișorii mei s-au mutat pentru o perioadă în odaia noastră din față și atunci cred c-am simțit pentru prima dată că eu tîrîi după mine un gol destul de mare și că lipsa cuiva care să-ți strice cîte-o jucărie sau să-ți îmbrace hainele n-ar putea fi acoperită de niciun capriciu suficient de bine înrădăcinat. În perioada aceea mă trezeam dis de dimineață și așteptam ca toată lumea să plece la muncă numai ca să pot da iama în cameră și să îi îndemn la joacă. Ce urîte-mi erau zilele cînd nu mă încadram deloc în peisajele lor „de băieți” și eram exclusă fără milă cu tot cu mașinuța mea roșie. Au trecut ani buni de atunci, odaia din față s-a transformat în cameră de zi, în casă nu mai este aglomerație și nici nu mai stăm la rînd la masa din bucătărie. Mașina mea roșie a fost exilată pentru totdeauna și aruncată, cu roțile în sus, în podul casei.
Nici mormanul de speranțe pe care-l pusesem pe umeri n-a rămas intact, căci și-a mai schimbat și el din formă și din consistență și-acum rar îmi mai aduce neplăceri. Golul a căpătat formă de floare și scoate cîte-un mugur de fiecare dată cînd, în zilele urîte de iarnă, eu scot la joacă, printre aburi de cafea și povești din copilărie, aceiași patru ochi blînzi din diminețile apuse.
Adaugă un comentariu