Seara în care s-a născut creația și a murit teatrul
De pe scena Iașului 7 noiembrie 2016 Niciun comentariu la Seara în care s-a născut creația și a murit teatrul 25„Piesa nu se mai joacă” – așa sună cuvintele lui Godot (Liviu Răican), spuse joi seară, pe scena Sălii Ludic de la etajul al II-lea al Casei de Cultură a Studenților. Piesa „Ultimul Godot”, adaptare a piesei originale „Așteptîndu-l pe Godot” și regizată de Aurel Luca, a reușit să îngrămădească în sala mică a Ludicului zeci de studenți și liceeni, care, fără să mai găsească locuri în catifeaua vișinie, s-au îngrămădit pe podea, la picioarele artiștilor, transformați pentru o seară în actori serioși ai teatrului ieșean.
Fără a avea un decor atent lucrat, cele două personaje ale Teatrului Ludic își fac apariția pe scenă succesiv. S. Beckett (Alex Toderașcu) dă năvală de după cortină, se-mpiedică și cade la picioarele lui Godot, împrăștiind, în căderea lui, un maldăr de hîrtii. Graba, mînă-n mînă cu iraționalitatea, izbește ambele personaje de podea și lasă absurdul replicilor să-și intre în drepturi. Înfățișînd creatorul (Beckett) și creația (Godot), cei doi își completează trăirile și, încetul cu încetul, dialogul se formează. Stingher la început, concentrat pe aceeași problematică, acesta începe să prindă sens și să te lase să realizezi ce i se întîmplă și cui i se datorează paradoxurile pe care ți le înfățișează.
„Piesa nu se mai joacă”
Laitmotivul piesei, repetat pînă la distrugerea morală a celor doi – „Teatrul a murit. Piesa nu se mai joacă” e chiar cheia către înțelegerea întregului rol împărțit în cele două corpuri. Piesa nejucată pe care o plînge, în primă fază, Godot, este tocmai începutul evidențierii problematicii. Faptul că sinele, creația, a fost singurul prezentă în sală la momentul spectacolului, acesta fiind și motivul pentru care piesa nu a mai fost jucată, îți vorbește despre starea unui teatru mizerabil. Locurile goale din sală echivalează cu dezinteresul publicului față de teatru și confuzia lui Godot crește pe măsură ce conștientizează posibilitatea propriei sale dispariții.
La momentul regăsirii identității de scriitor, Beckett dă naștere unui întreg conflict. Ambele personaje știu de imposibilitatea de-a trăi unul în absența celuilalt, așa că încearcă să găsească o cale a supraviețuirii împreună. Dintre cei doi, creația pare să fie cea care se împotrivește, artistul fiind tocmai cel care se lasă la mîna destinului și pare că vrea să dea bir cu fugiții din teatru fără luptă, împăcîndu-se cu o înfrîngere ostilă. Godot, pe de altă parte, este spiritul întruchipat. Este inteligent, caută problematica, îndrăznește să privească în jur după o rezolvare și își îmbărbătează, în momentele de luciditate, creatorul.
Personajele nu reușesc deloc să se separe și, astfel, cei doi se „trag” în scenă unul pe celălalt. Epuizarea și tîrîtul stărilor pînă la limitele cele mai înalte ale lor te fac să crezi că ai dat buzna, fără să vrei, în mijlocul unui moment dublu de sinceritate a firii, la care n-ai vrea să asiști, dac-ai fi întrebat. Felul în care Liviu Răican și Alex Toderașcu se susțin reciproc, cinstesc teatrul deja mort înainte să bea și încearcă la nesfîrșit să se împace cu moartea acestuia, îți lasă impresia c-ai întîlnit omul dedublat din literatura rusă și c-ai vrea nespus să-i întinzi o mînă de ajutor.
Luptă în același corp
Momentul critic al piesei, pe fundalul așteptării, e cel în care Godot se revoltă împotriva creatorului. „În definitiv, cine sînt eu și cum e posibil să te joci în halul ăsta cu mine?” Aceste întrebări nu durează prea mult, însă, și sînt înlocuite cu elemente ale absurdului, precum loviturile, rîsul exagerat sau îmbrățișările pline de patos ale celor doi protagoniști.
Tresăltările lor emoționale implică, pe alocuri, și publicul prezent în sală. Actorii reușesc să facă din interacțiunea cu tinerii prezenți o joacă și li se adresează nonșalant, cu ușurință și fără introduceri complexe.
Discursul lor e presărat cu scurte replici comice, rupte parcă dintr-un peisaj mai actual, care se pliază pe probleme ale societății și care fac oamenii din sală să revină dintr-o lume a absurdului și să izbucnească în hohote de rîs.
Cei doi actori își duc misiunea pînă la capăt și dialogul, în aparență lipsit de sens, continuă pînă în ultima secundă. „Pe cine să așteptăm?”/ „Pe Godot.”/ „Și dacă vine?”/ „Dacă vine, sîntem salvați” – așa reușesc cei doi să rezume, împreună, supraviețiurea artistului într-o lume în care totul se învîrte în jurul teatrului și-al scenei.
Se hrănesc pînă în pînzele albe cu așteptarea și se mulțumesc cu o incertitudine constantă, care te face să te-ntrebi, în final, ce te-a adus aici și, mai mult, ce i-au adus pe ei pe scena unui teatru, într-o vreme în care sensul a tot ce-nseamnă el rămîne ceva atît de nesigur și trist.
Adaugă un comentariu