Seara în care s-a născut creația și a murit teatrul

De pe scena Iașului Niciun comentariu la Seara în care s-a născut creația și a murit teatrul 25
Seara în care s-a născut creația și a murit teatrul

„Piesa nu se mai joacă” – așa sună cuvintele lui Godot (Liviu Răican), spuse joi seară, pe scena Sălii Ludic de la etajul al II-lea al Casei de Cultură a Studenților. Piesa „Ultimul Godot”, adaptare a piesei originale „Așteptîndu-l pe Godot” și regizată de Aurel Luca, a reușit să îngrămădească în sala mică a Ludicului zeci de studenți și liceeni, care, fără să mai găsească locuri în catifeaua vișinie, s-au îngrămădit pe podea, la picioarele artiștilor, transformați pentru o seară în actori serioși ai teatrului ieșean.

Fără a avea un decor atent lu­crat, cele două personaje ale Tea­tru­­­lui Lu­­dic își fac apariția pe scenă suc­­­ce­siv. S. Beckett (Alex Tode­raș­cu) dă nă­va­lă de după cortină, se-m­pie­dică și cade la picioarele lui Go­­­­dot, îm­prăștiind, în căderea lui, un mal­dăr de hîrtii. Graba, mînă-n mî­­­­nă cu i­ra­­ționalitatea, izbește am­­be­le perso­na­je de podea și lasă ab­­sur­­dul re­pli­cilor să-și intre în drep­­turi. În­fă­ți­șînd creatorul (Bec­kett) și cre­ația (Go­dot), cei doi își com­­ple­tea­­ză trăirile și, în­cetul cu în­cetul, dia­­logul se for­mează. Stingher la în­­ce­put, concen­trat pe aceeași pro­ble­­ma­tică, acesta începe să prindă sens și să te lase să realizezi ce i se în­tîm­­plă și cui i se da­torează paradoxurile pe care ți le în­­fățișează.

„Piesa nu se mai joacă”

Laitmotivul piesei, repetat pî­nă la distrugerea morală a celor doi – „Tea­trul a murit. Piesa nu se mai joa­că” e chiar cheia către înțelegerea în­tregului rol împărțit în cele două cor­puri. Piesa nejucată pe care o plîn­ge, în primă fază, Godot, este tocmai în­­ce­putul evidențierii problematicii. Fap­­tul că sinele, creația, a fost singu­rul prezentă în sală la momentul spec­­tacolului, acesta fiind și motivul pen­tru care piesa nu a mai fost ju­cată, îți vorbește despre starea u­nui tea­tru mizerabil. Locurile goale din sa­lă echivalează cu dezinteresul pu­bli­cului față de teatru și confuzia lui Godot crește pe măsură ce con­ști­en­­ti­­zează posibilitatea propri­ei sale dis­­pa­riții.

La momentul regăsirii iden­ti­tă­ții de scriitor, Beckett dă naștere u­nui întreg conflict. Ambele persona­je știu de imposibilitatea de-a trăi u­nul în absența celuilalt, așa că în­cearcă să găsească o cale a su­pra­vie­țuirii împreună. Dintre cei doi, cre­­ația pare să fie cea care se împo­tri­vește, artistul fiind tocmai cel care se lasă la mîna destinului și pare că vrea să dea bir cu fugiții din teatru fă­r­ă luptă, împăcîndu-se cu o înfrînge­re ostilă. Godot, pe de altă parte, es­te spiritul întruchipat. Este in­te­li­gent, caută problematica, îndrăz­neș­te să privească în jur după o rezol­va­re și își îmbărbătează, în mo­men­tele de luciditate, creatorul.

Personajele nu reușesc deloc să se separe și, astfel, cei doi se „trag” în scenă unul pe celălalt. Epu­i­za­rea și tîrîtul stărilor pînă la limitele ce­le mai înalte ale lor te fac să crezi că ai dat buzna, fără să vrei, în mijlocul u­nui moment dublu de sinceritate a firii, la care n-ai vrea să asiști, da­c-ai fi întrebat. Felul în care Liviu Răi­can și Alex Toderașcu se susțin re­ciproc, cinstesc teatrul deja mort î­na­inte să bea și încearcă la nesfîrșit să se împace cu moartea acestuia, îți lasă impresia c-ai întîlnit omul de­du­blat din literatura rusă și c-ai vrea nespus să-i întinzi o mînă de ajutor.

Luptă în același corp

Momentul critic al piesei, pe fun­­dalul așteptării, e cel în care Go­dot se revoltă împotriva creatorului. „În definitiv, cine sînt eu și cum e po­sibil să te joci în halul ăsta cu mi­ne?” Aceste întrebări nu durează prea mult, însă, și sînt înlocuite cu elemente ale absurdului, precum lo­vi­turile, rîsul exagerat sau îmbră­ți­șă­rile pline de patos ale celor doi pro­tagoniști.

Tresăltările lor emo­țio­na­le im­plică, pe alocuri, și publicul pre­zent în sală. Actorii reușesc să facă din interacțiunea cu tinerii pre­zenți o joacă și li se adresează non­șa­lant, cu ușurință și fără introduceri com­plex­e.
Discursul lor e presărat cu scu­r­te replici comice, rupte parcă din­­tr-un peisaj mai actual, care se pli­a­ză pe probleme ale societății și ca­re fac oamenii din sală să revină din­tr-o lume a absurdului și să izbuc­neas­că în hohote de rîs.

Cei doi actori își duc misiunea pî­nă la capăt și dialogul, în apa­re­nță lipsit de sens, continuă pînă în ul­ti­ma secundă. „Pe cine să aș­tep­tăm?”/ „Pe Godot.”/ „Și dacă vine?”/ „Da­că vi­ne, sîntem salvați” – așa reușesc cei doi să rezume, împreună, supra­viețiurea artistului într-o lume în ca­re totul se învîrte în jurul teatrului și-al sce­nei.

Se hrănesc pînă în pînze­le al­be cu așteptarea și se mulțumesc cu o in­certitudine constantă, care te fa­ce să te-ntrebi, în final, ce te-a adus a­ici și, mai mult, ce i-au adus pe ei pe sce­na unui teatru, într-o vreme în ca­re sensul a tot ce-nseamnă el ră­mîne ceva atît de nesigur și trist.

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al II-lea la Tehnici de producție editorială în presa scrisă, multimedia și audiovizual, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top