Nostalgie pe meridianele muzicii

La ușa mare a Teatrului „Lu­ceafărul” două doamne cochete își trec mîinile prin buclele mari și a­pa­să impacientate butoanele telefoa­nelor mobile în speranța că bile­te­le lor vor fi aduse mai repede și vor putea astfel să prindă un loc mai a­proape de scenă.

Holul principal a luat vineri, 18 noiembrie, înfă­ți­șa­rea unei săli de bal în care maturitatea și-a dat în­tîl­nire cu tinerețea și au urcat, u­măr la umăr, scările către sa­la din care ră­su­na deja scîrțîitul u­nei viori în curs de acordare. Doar zece minute mai lipseau pî­nă la începerea concertu­lui simfo­nic susținut de Filarmo­ni­ca Mol­do­va Iași, iar pe scenă, sca­u­ne­le se pier­deau printre partiturile care aș­tep­tau deschise să li se dea curs. În spa­tele lor, pe cortină, o proiec­ți­e a u­nor munți dădea un aer de so­lem­ni­ta­te momentului și te făcea să vi­sezi curios la ce avea să se întîmple.

Cînd lumina a încetat să mai ve­­­g­­he­ze și a făcut loc întunericului, sa­la s-a lă­sat însuflețită de sunetul de vioară care se ridica în tonuri tot mai gra­ve. Fiecare notă prindea con­tururi di­ferite sub influențele a­tent schi­ța­te ale clarinetului, trompetei sau vi­oloncelului.

Din cînd în cînd, micile pauze din­­tre reprezentații, erau marcate de cîte un „Bravo” ferm, al dirijorul I­la­­rion Ionescu, un bărbat scund, cu pă­­­rul cărunt și ochelari aurii, care mus­­tea a fericire, în timp ce-i apla­u­da pe interpreți bătînd cu ba­ghe­ta în sta­tivul negru și-i invita să se ri­di­ce pentru a-și primi uralele. Un băr­bat din rîndul al doilea a încercat să facă poze, dar cînd lu­mi­na ro­șie i-a supărat ochii, unul din­tre in­ter­preți i-a aruncat o privire în­­crun­tată, care l-a făcut să ascundă a­­pa­ratul fără să clipească.

Cînd pe scenă i s-a făcut loc so­lis­tului Florin Ionescu, publicul s-a în­trecut mai tare în aplauze, care au fost înlocuite însă, imediat, cu o tă­­cere prelungă, la auzul primul su­net al viorii sale. Spectacolul „Pe meridianele mu­­zi­cii” a continuat într-o li­­­niște de­pli­nă, care lăsa impresia că ritmul mu­­­zicii cuprindea cu totul bă­­tăile i­nimilor celor din sală și le re­­pro­du­cea întocmai. În partea dreap­­tă, do­uă harpe, cu două scaune li­bere a­lă­turi, așteptau să fie învi­o­rate și lă­sa­te să copleșească prin to­­­nalitate, în timp ce, după cor­ti­nă, do­uă instru­mentiste cu viorile sub braț stă­teau de vorbă nădăjduind că vor cînta și ele curînd.

„Cică să nu te sperie bătrî­ne­țea, că nu ține mult”, spune dirijorul, în timp ce se întoarce greoi către pu­blic și lasă impresia că seara, prin sen­si­bilitatea ei, a fost mai mult un re­­zu­mat al vieții sale, care s-a pe­tre­cut a­ievea pe scenă, prin cîntec de in­stru­mente și uneori, doar pentru liniș­te, la poale de munte.