Nişte criminali tare simpatici

Am citit săptămînile trecute un text al Selmei Iusuf şi timp de două minute, cît mi-a luat să-l parcurg, am răm­as total absorbită de cum povestea ea acolo des­­pre nişte criminali simpatici. Despre oameni care o­moa­ră alţi oameni cu sînge rece, răzbunători, care îşi pla­ni­fi­că crimele odioase pînă la ultimul detaliu, taie şi spîn­zu­ră, rînjesc satisfăcuţi la suferinţa altora, dar în cea mai ma­re parte a timpului, însă, sînt nişte omuleţi tare de trea­bă care ajută oameni în vîrstă să treacă strada, le cară sa­co­şele grele, sînt drăguțicu copiii vecinului, iar onoarea lor nepătată de familişti convinşi și de patrioţi nu o poa­te contesta nimeni.

Nu ştiu de ce, dar textul scriitoarei m-a purtat cu gîn­dul într-o perioadă mai ciudată a copilăriei mele. Pe la opt ani, cînd abia descopeream ce este aia lume şi cît de mare şi ciudată poate să fie pentru un pui de om atît de mic. Eram prin clasa a doua şi abia învăţam să mîzgîlesc cî­teva litere de tipar pe care le mai vedeam prin căr­ţile cu poveşti, îngropate la începutul primului fragment şi le desenam de fiecare dată cu creta pe asfaltul în­cins, ori de cite ori mergeam la joacă, asta pînă mă plictiseam, iar curiozitatea mea de copil se îndrepta spre altceva.

De fiecare dată prindeam insecte, iar în naivitatea şi cu­rio­zitatea mea de copil eram încîntată să văd ce poate să facă musca fără aripile ei micuţe, albinele fără ac şi fur­nicile fără picioare. Nu îmi dădeam seama ce făceam atunci şi cum chinuiam bietele insecte, mama a cre­zut că ajung criminal în serie, dar nu îndeplineam celelalte condiţii. Nu făceam nici în pat şi nu eram nici pi­ro­ma­nă, doar curioasă, dar m-am oprit pentru că e­ram foarte as­pru pedepsită deoarece chinuiam creaturile lui Dum­ne­zeu şi mă dădea mereu exemplu ce aş face dacă mi s-ar întîmpla să îmi rupă mie cineva un picior sau o mînă şi să vadă dacă mai pot să merg sau să desenez. Nu am în­ţeles niciodată pînă cînd nu m-am lecuit cu adevărat la liceu, la ora de biologie, cînd trebuia, opţional, să di­se­căm broaşte. Cum să fac eu aşa ceva? Să moară o fi­inţă vie pentru mine doar ca să văd eu unde are inima şi mă­­runtaiele. Să stea viaţa acelei fiinţe în mîna mea bă­gată în mănuşi chirurgicale. Atunci mi-am amintit şi ce voia să spună mama, în mîna mea stătea şi viaţa acelor in­secte, dar era mai uşor pentru că nu mă uitam fix în o­chii lor şi nu puteam să le simt bătăile inimii atît de in­tens.