Patru ani de barbut

În personalul îmbîcsit cu-atît de mulți kilometri încît pare că tușește din toți porii la o frî­nă mai zdravană, zarurile se rostogolesc alandala. Cad grămadă, dar zbuciumul trenului le-arun­că de pereți violent. Nici nu mai era nevoie să le mai zdruncine în pumn Ion. „Ce vrea zaru’!” 6-3. N-am înțeles niciodată barbutul, dar ridurile de pe fața lui Ion se adîncesc și bărbații din jurul lui rîd apăsat. „Ai dat-o-n sapă, Ioane!” Cu un re­flex de navetist, Ion prinde din cădere PET-ul de Neu­markt la un litru care ședea fără dop pe perva­zul cu vopseaua roasă din dreptul geamului. Dă jos eticheta de parcă ar decoji o banană și umple do­uă pahare de plastic de 200 pînă cînd le tran­sfor­mă în căpițe cu spumă. E 7 dimineață, urnele se deschid, și trenul care pornește din Iași spre Mol­dova e plin doar cu navetiști și o mînă de stu­denți.

***
Sergiu e un sucevean get-beget și o mașină de patriotism-naționalist. Te-aștepți să-ți spună că Ște­fan cel Mare a lăsat Sucevei misiunea is­to­ri­că de a apăra Moldova. N-o face, dar își trece mî­na prin părul lung, lăsat pe spate, aproape la fel de des precum spune PSD. „Este singurul partid ca­re mă reprezintă, pe mine și pe generația mea”. Am citit recent pe Facebook despre apariția u­nui val de tineri despre care, în bulele de Facebook în care trăim, am crede că nu există.

Mulți mem­bri asumați ai Tinerilor Socialiști Democrați care clamează că PSD este singurul par­tid care are un plan de guvernare pentru ge­ne­­rația lor. Dacă s-ar alege între ei, Sergiu le-ar fi pre­ședinte. În com­partiment stă lipit de geam cu ochii închiși. Îl în­treb dacă se roagă. „Nu, dar merg în fiecare du­minică la biserică, dacă a­jung acasă la părinții mei”. Nașul intră în compartiment, Sergiu îi dă buletinul, carnetul de student, legitimația de că­lătorie și biletul. „Mergi să vo­tezi?” „Dum­nea­voas­tră nu?”

***
Pașcaniul arată precum cărțile i­lus­trate vechi, de cînd începeau să apară primele po­ze color, scăldate în filtre calde, văratice, pe ca­re le scoți din bibliotecă și sufli praful de cinci de­ge­te de pe ele. Încremenit. Ca multe alte părți din Ro­mâ­nia. Între o schimbare promisă care nu a mai venit niciodată și o izolare crescîndă a o­ra­șe­lor construite pe temelia industriilor și care ris­că să pice la primul cutremur financiar fără ele.

Secțiile de votare sînt ca-n cărțile lui Re­brea­nu. Oamenii merg la vot purtați de-același obicei care-i scoate duminica, la biserică, deși Paș­ca­niul n-a rupt niciodată gura tîrgului la prezență. Lu­mea se mișcă molcom, calculat la virgulă cu o răbdare ardelenească aciuată în inima Mol­do­vei. La secția din Școala nr. 3 Iordache Can­ta­cu­zi­no, oamenii stau cu respirația tăiată în dreptul ta­ble­tei.

Unul dintre votanții de pe strada care iese-n Grădiniței, pe lîngă piață, a votat, dar nu de la sediul lor. „CNP-ul apare băgat din Kabul”. Tă­cerea e mai groasă decît spuma laptelui lăsat la răcit. De sub pojghiță, respiră o voce subțire. „E băiatul acela plecat în Afganistan la război.” Lu­mea se rărește electrizată din fața tabletei, de te-aștepți să iasă proiectilele afgane șuierînd. Dar totul încremenește iar. Într-o clipire, buletinele schimbă mîinile și se așază rînd după rînd în fa­ța tabletei, așteptînd liniștite indexarea.

***
În cîteva ore, urnele se închid, zarurile se ter­mină de învîrtit și o mînă le oprește zgomotos de masă. Perechi la pace sau limbă de șarpe?