Un bulibașă pentru spitalul de copii

„Dac-aveți treabă la Urgențe acuʼ, la sfîrșit de săptămînă, îi grav, vă zic eu. Cinci copii au aterizat azi la Sfînta Maria”, mă informează, c-un aer de reporteraș, bărbatul din stînga mea, taximetrist de meserie. Dă din cap dezaprobator și, dintr-un moment în altul, își ridică mîna dreaptă, pu­ha­vă, de pe volan, tăind iute aerul din ma­șină și împroșcîndu-l cu sudălmi și explicații medicale obscure – dar zise cu atîta încredere și patos, că greu ai putea să le ignori. „Și-o ținut res­pi­ra­ția și creierul nu li s-a mai oxige­nat. Adio neuroni!”

În dreptunghiul ver­zui și-ngust de lîngă taxator, timpul se revoltă, luînd minut cu minut și aducîndu-ne cît mai aproape de Spi­talul de Copii „Sf. Maria”și de miezul nopții. E încă vineri.Pășești timid pe trotuarul din fața spitalului și te gîndești cît timp ai rezistat tu, ultima dată cînd ți-ai ţinut res­pirația. Vîntul se izbește în tine cu neas­tîmpăr și, în dreptul clădirii slab luminate, un roșu vibrant de­cu­pea­ză, telegrafic, cîteva cuvinte – Unitate Primiri Urgențe. „Nu-i salon aici, să vii cu tot familionul. Nu intrați ni­căieri, domʼle!”, auzi imediat ce-ai coborît din mașină. Îmbrăcat într-o uniformă de culoare mov, un gardian își fixează ochelarii pe nas și pri­veș­te neîncrezător spre alaiul colorat din fața lui. Te uiți la bebelușul din bra­țele uneia dintre țigănci și simți cum frigul se în­co­lă­cește de trupul tău. „Lasă-mă, bre, în pace. N-auzi că nevasta cu copiluʼ îs înăuntru și treʼ să intrăm? Nu vezi că-i duc de îmbrăcat?”, se răstește un­ul dintre bărbați, desprinzîndu-se de grup și ridicînd, amenințător, mîi­nile și tonul vocii. Nu foarte sigur da­că să in­ter­vină, șoferul de pe am­bu­lanța par­cată alături stă ușor aplecat în față, cu urechea lipită de por­tiera în­tre­deschisă.

Fără să mai aștepți dez­no­dă­mîn­tul poveștii de afară, apuci mînerul alb al ușii de la intrare și te îm­pingi, ușor, în sticla acoperită de amprente ale unor mame și tați veniți aici cu frică și griji pentru copilul bolnav. Inhalezi mirosul greoi, de medicamente, și nici n-apuci să te gîndești la ceva anume, că se și aude plînsetul neostoit al unui bebeluș. La triaj nu e nimeni. În dreapta, îmbrățișînd o sacoșă zdrențuroasă, șade un băr­bat trecut de toate tinerețile – încă pu­țin și adoarme. Scaunele de lîngă el sînt libere.

În hol, ai spune că s-a dat apel pentru suferinzi. Tați cu priviri pier­dute, umblînd dintr-un capăt în altul cu cîte-un fes sau gecuță, și-a căror îngrijorare ar putea fi măsurată în pași pe minut. Halate albastre forfotind de la un etaj la altul, nume de doctori împînzite pe tăblițe albastre, discuții șoptite despre un copil etichetat drept „ultimul caz” și diagnostice cu nume pe care n-o să reușești să le pronunți corect în pri­mă fază. Cîte-o mamă alăptîndu-și copilul sau ieșind dintr-o cameră pe care scrie „Urgențe minore” – în­cercănată și cu părul dezordonat, cu preșcolarul de mînă. „Unde-i co­pi­lul adus de ambulanță?”, strigă o doc­toriță cu părul blond, prins la spa­te. E ora 1 noaptea și vălmășagul de întrebări și răspunsuri face ocol în urechile fiecărui părinte din sală. „Îi făcusem analizele”, dă să-i spună o femeie unuia dintre doctori. „Păi, și?”, se aude, neîntîrziat, o întrebare în loc de răspuns. O mamă cu chi­pul răvășit tocmai iese din sală – „are colici”, îi spune ușurată soțului ei.

Un glas duios, masculin, se-au­de din direcția opusă, „shh, fă li­niște. Mai sînt copii aici”. Noap­tea, la ur­gențe, la „Sfînta Maria”, o să-l auzi pe copilul cu colici care spu­ne cu vioiciune „te iubesc, tati” și-o să au­zi plînsetul bebelușului care um­ple liniștea dinăuntru. O să zîm­bești mai întîi și-apoi o să te gîn­dești, în­fricoșat, la un soi de limb pă­mîn­tesc – un loc în care s-au oploșit sufletele copiilor pe cale să moară.