„E strîmt aici, dar ai unde să-ţi pierzi minţile”

Cînd am citit „Iona” lui Sor­es­cu eram în gimnaziu. N-am înțeles ca­re-i treaba cu balenele în toată po­ves­tea asta și mai găseam rost doar vre­unei metafore despre pace, suflet, li­niște sau lumină. Rîndurile de pești mă făceau să mă gîndesc la singurul club din orașul în care mergeam la școală, a cărei ușă se lovea cînd se deschidea de cea a unei pescării. Mirosul de pește plutea într-un sfert de oraș și ți se-apleca, fie că era va­ră-primăvară-toamnă și nu prea mai voiai s-auzi de pește cîteva săp­tă­mîni după ce treceai prin fața lo­cu­lui cu pricina.

Cînd am citit-o a doua oară, am înțeles că peștele lui Sorescu nu-i pește și că nici măcar balena nu-i ba­lenă. Știu că m-am bucurat de nu m-am mai putut concentra la citit și nici n-am mai băgat de sea­mă că n-am înțeles, de fapt, niciun lucru. N-am înțeles ce-i balena aia și de ce Iona era încă viu în haosul ăla, sau de ce vorbea atît de des des­pre viață și moarte. Doar m-am bu­curat.

Cînd am citit-o a opta oară m-am deșteptat. Parcă am tăiat eu balena în jumătate și toate cuvintele au în­ceput să-și scuipe, atunci, dintr-o dată, înțelesurile. Am terminat-o de citit, am căutat piesa pe Youtube și m-am uitat la ea de două ori. Mi-a plăcut. De data asta nu mai ascultam o păsărească, ci monologul a­vea, ca oricare altul, un început și-un sfîrșit și ambele erau departe de peș­tii din congelatorul pescăriei. Nu se mai zbătea nimic, n-avea solzi și nici măcar nu mirosea greoi pînă-n clubul în care-apucai să chiulești. Por­tretul lui Sorescu se uita la mi­ne de pe coperta din spate, își ți­nea capul sprijinit într-o mînă, par­că-n zeflemea, și-mi spunea și el că în sfîrșit – „Cu mine se petrece ce­va. O viață de om.” – dar, Doamne, tocmai a opta oară să devin din vînat vînător și să-mi dau seama!