Digitalizarea nu poate șterge emoțiile

„Ghost in the Shell” este unul dintre fil­mele care îți creează impresia unei povești pline de acțiune, într-un univers robotizat. „Deschide ochii și respiră” – așa faci cu­noș­tință cu Major, personajul principal, care es­te primul experiment reușit de hibrid om-cy­borg. Ea devine comandantul unei or­ga­ni­za­ții de roboți și luptă împotriva terorismului dintr-o Japonie a viitorului și a științei ca­re vrea să controleze sentimentele și memoriile oamenilor.

Filmul este adaptat după un serial ani­me japonez, cu același nume, a­pă­rut în anul 1995. Diferența dintre cele două producții constă tocmai în realizarea scenariului, a­nime-ul avînd doar o acțiune mult mai com­ple­xă, pe cînd filmul urmărește evoluția per­sona­jului. Acțiunea se desfășoară într-un ritm lent, astfel că ai impresia că urmărești mai degrabă o biografie. Îți dai seama pe parcurs însă că filmul nu e despre o confruntare a ro­boților, așa cum te așteptai. Adevăratul răz­boi este cel dintre personajul principal și a­mi­n­tirile acestuia, astfel că întreaga poveste se con­centrează pe răspunsul la întrebarea „ci­ne sînt?”, deoarece doar corpul este ro­botizat.

Dacă voiai să vezi un alt scenariu des­pre cum va arăta lumea condusă de u­ma­noizi robotizați, îți vei da seama că tema es­te una mai complexă decît ți-ai fi imaginat. Tre­bu­ie să ai răbdare să vizionezi pînă la sfîrșit și să în­țe­legi că încercările lui Major de a afla ci­ne a fost în trecut sînt de fapt miezul filmului. Altfel, n-ai avea cum să înțelegi de ce fi­na­lul nu este unul spectaculos.

Poate că momentul în care pelicula te fa­ce să-i mai dai o șansă este atunci cînd Ma­jor descoperă că i-au fost implementate niște me­morii false despre viața ei anterioară și că este primul experiment reușit din celelal­te 98 de pînă atunci.

Deși se regăsesc cîteva clișee pe care le-ai putea observa și-n alte ecranizări pe a­celași subiect, cum ar fi faptul că roboții lup­tă pentru o lume mai bună, povestea capătă un aspect distinct, iar luptele între părțile i­namice sînt deja previzibile. La nivel vi­zu­al, efectele reușesc să creeze o Japonie dis­tor­sio­nată și holografică. Accentul este pus mai mult pe latura umană, încercînd să e­vi­den­țieze faptul că oricît de complexă va deveni robotizarea, amintirile nu pot fi șterse complet. Altfel spus, corpul poate fi reconstruit de la zero, dar partea emoțională nu. După ce înțelegi că povestea este despre recupe­rarea umanității, nu te mai interesează dacă inamicul va fi distrus, ci doar dacă Major va reuși să afle cine este cu adevărat.

Încercarea personajului principal de a-și recupera latura emoțională te face să re­e­va­luezi acele momente în care ai vrea să nu simți nimic și să acționezi după o lege me­canică. Și o să știi că cel mai mare pericol al teh­nologiei este pierderea identității.

Text de Antonela TĂNĂSELEA