O lipsă de efort Colectiv

E 30 octombrie 2015, tîrziu în noapte. Chiar dacă-i sfîrșit de toam­nă, afară frig și Copoul miroase a frunze proaspete. Oricît de mult aș vrea să scot nasul din telefon măcar pentru vreo jumate de oră și să privesc cum se îmbrățișează copacii sub briza ușoară, mă o­presc la fiecare cinci minute și-l ve­rific. E o obișnuință sîcîitoare pe care vreau s-o lepăd, dar se ține de mine ca rîia.

Nu știu exact cît e ceasul cînd mă lovesc prima dată de-o imagi­ne brutală. Mai mulți oameni sînt întinși pe jos, pe asfalt și arată ca-n filmele apocaliptice de care-mi este frică de mică. Deși au o urmă de blur, poți să distingi clar ochii sticloși și suferința chinuitoare. Habar n-am des­pre ce-i vorba, în titlu scrie doar că s-a produs un incendiu la un club din sectorul 4 al Bucureștiului și că numărul victimelor este de ordinul zeci­lor. Materialul întreg n-am curaj să-l deschid. Simt că am un nod în gît și îi zic tipei cu care sînt că vreau să mă întorc în cămin. În 30 de minute sînt pe patul de sus, dreapta, la 107. Pînă să-mi fac eu curaj să deschid articolul pe care-l văzusem sînt făcute deja două actualizări și numărul victimelor e în creștere.

Nu pot să-mi scot din minte imaginile alea. Mi-au înțepenit pe retină și deși îmi pun muzică tare-n căști ca să le miște nu pleacă nicăieri. Simt cum îmi ard obrajii de lacrimi și aș vrea s-o trezesc pe Cati, dar știu că aș fi in­capabilă să articulez vreun cuvînt.

Zilele trecute am citit ce-a scris Alexandra, una dintre supra­vie­țui­toa­rele din Colectiv. Am trăit aceeași senzație de apăsare și mi-au ars obrajii ca atunci. Textul ei a fost despre suferința post-incendiu, cea alimentată de sistem. Nu știu ce m-a durut mai mult, luciditatea cu care-a descris perioada aia sau ideea că asta-i, în cea mai mare parte a timpului, ima­ginea adevărată a sistemului, oricare ar fi el. Pentru mine asta înseamnă că sîntem la coadă – la coada umanității.