Unde s-a născut bucuria

Cînd eram mică mă uitam cu jind la cei doi fraţi ai mamei, pe atunci necă­săto­riţi, care îşi adunau prietenii de sărbă­tori şi du­pă ce terminau toată mîncarea făcută de bunica plecau „la centru”, cum îi spu­nem noi la țară. Nu știam eu pe atunci ce făceau ei acolo, dar îmi amintesc că tare mă mai rugam să nu mute prea repede pe­tre­cerea de acasă, ca să pot să mai stau și eu să le ascult discuțiile. N-am idee cum am făcut, dar mi se pare că într-o seară, cînd stă­team sprijinită de spătarul scaunului din dormitor și îi priveam, am clipit o se­cun­dă și am ajuns în vremea de acum – m-am făcut mai înaltă, mai voinică și mai în­drăz­neață.

De magia asta mai surprinși au părut ei doi, căci au acceptat așa, dintr-o dată, să mă ia cu ei la petreceri și să mă prezinte tuturor, deși devenise obositor să le tot repete celorlalți că nu le sînt vreo verișoară mai îndepărtată, ci nepoată. Cîțiva ani m-am bucurat de noul meu statut, care-mi oferea o poziție importantă și-n familie, astfel că acum puteam să-mi dau cu părerea despre unul sau altul sau să înclin balanța pentru luarea deciziilor. Cînd m-am mutat în Iași mă săturasem deja să fiu adult, așa că în scurtele mele vacanțe trăgeam cîte-o fugă pînă la mamaia, unde mă lă­sam răsfățată, cocoțată pe cuptor, cu toate bunătățile. Acolo crescusem așa că eram destul de sigură că tot acolo aveam să-mi regăsesc și copilăria, ca să pot să-i spun cît de mult regret că n-am prețuit-o cînd trebuia și c-o vreau înapoi.

N-am reușit s-o mai aflu niciodată în întregime, dar trebuie să măr­tu­risesc că de cîteva luni încoace am senzația că redevenim prietene. Nu știu dacă copiii de astăzi au uitat să se joace, dar știu sigur că adulților ar trebui să le fie interzis s-o facă. În tot haosul ăsta, închid ochii uneori și mă re­găsesc acolo – e dimineață, afară-i frig, iar eu sînt încă în pijamale; din bucătărie vine miros de clătite și eu zîmbesc fericită.