Dragostea și mobilierul nemțesc

O întîlnisem pe Cătălina în tram­vai și, fără niciun motiv anume, în­cepuse să-mi povestească despre ca­se. Despre cum casele-obiect ajung să se transforme în subiecte de la ca­re pornesc biografiile oamenilor. Am rîs și, cumva, în mintea mea m-am amuzat copios. Mi-a spus cum în Ger­mania oamenii nu cumpără mo­bilier și obiecte care să le înfru­mu­sețeze casele în interior, ci le iau ga­ta mobilate – apoi, la fel, le vînd mai departe, cînd se plictisesc de ele sau vor să se mute în altele. Dacă vor să-și cumpere mobilier nou, pe cel ve­chi îl tîrăsc pur și simplu lîngă tom­beroanele mari de-afară. Nu se-a­tașează de nimic. Pe cînd, la noi…

***

Mamaia are patru copii, dintre ca­re trei locuiesc în Germania. Ma­­ma a rămas aici așa că a fost singura care n-a participat la mobilarea ca­sei în care stă, și-a casei „de la deal”, care are într-însa obiecte și mai fru­moase, da’ pe care oricum nu le ve­de nimeni dacă nu-i sărbătoare, se face agheazmă sau vine vreun co­pil cu soțul și copilul din străinătate. Odăile-s ordonate, mobilieru-i șters de praf săptămînal și niciodată nu gă­sești un lucru nelalocul lui. Mul­te dintre lucruri le-a adus unchiul meu, cînd a tot venit acasă. Ba un și­fonier mare despicat, pe care l-a mon­tat mai apoi, ba o bucată de mo­bilier din bucătărie, cu aragaz in­cor­porat, ba o măsuță – ba, ba, ba. Ma­maia fie știe, fie nu, că de toate s-au descotorosit alții. Ea se uită la fie­ca­re bucată și-și amintește că pe asta a adus-o fata, pe asta băiatul și par­că le șterge mai cu drag. La noi, oa­menii se-atașează de obiecte.

După ce m-am despărțit de Că­tălina, am zîmbit și m-am gîndit că doar așa, cînd ajung obiectele nem­ților aici, le mai iubește cineva și le curăță de praf sau mai aruncă festiv pe ele cîte-un mileu. Și, niciodată, dar absolut niciodată, n-ai să le vezi aruncate la gunoi. „După moarte, maică, numai atunci n-aveți decît să faceți cu ele ce-ați pofti voi.” Și-aghezma curge din firele de bu­su­ioc și se scurge încetișor de pe lemn, spre podea.