Jazz-ul se ascultă după miezul nopții

În lumina difuză de la Meru, cei care nu au mai gă­sit sîmbătă seara scaune libere, s-au împrăștiat prin în­că­perea de doar cîțiva metri pătrați pentru a găsi un loc din care să-i poată zări pe artiști, fără ca cineva care stătea jos să le arunce vreo privire încruntată. „Jazz la Miezul Nop­ții” i-a adus de data aceasta la Meru pe Răzvan Bo­ro­da, Taras Eduard, Nechifor Alexandru și pe Vlad Stoica, ca­re și-au sincronizat pianul, chitara bass, saxofonul și to­bele, pentru a gîdila urechile celor care s-au adăpostit de frig și omăt în localul din Copou.

Lîngă șemineul în care mocnea focul, și-au găsit loc doi băieți înalți, îmbrăcați în negru, care și-au strecurat telefoanele în buzunare încă de cînd artiștii s-au ridicat de la masă și au început să se în­drepte către instrumentele lor. Și-au strîns apoi mîinile la piept și s-au lăsat răsfățați de saxofonul lui Alexandru, ca­re a atras parcă atenția tuturor celor prezenți, de parcă pia­nistul, chitaristul și toboșarul nu făceau parte din po­ves­tea pe care saxofonistul le-o spunea celor de la Meru.

Scena a fost improvizată lîngă ușa ce dă înspre te­ra­să, iar în timp ce priveai către artiști, puteai zări prin fe­restrele aburinde tinerii care din cînd în cînd mai luau cîte o pauză de la jazz și se furișau afară, pentru a se ră­cori după scurtele reprize de dans. În fața barului, oame­nii au fost mai timizi doar primele melodii, căci, după ce două fete tinere, îmbrăcate în bluze negre cu mînecă scur­tă, au făcut primii pași de dans, cei mai mulți dintre ei au început să se legene de la stînga la dreapta, pe acordu­rile armonioase care răsunau în toată clădirea. La me­sele din spate, oamenii s-au cufundat în canapelele im­provizate din paleți și decorate cu pernuțe colorate, con­tinuîndu-și discuțiile începute cînd băieții încă își acor­dau instrumentele. Doi tineri îmbrăcați cochet, fiecare purtînd cîte o pălărioară neagră, șic, s-au ascuns la o ma­să din colț și și-au împărțit timpul între jazz și o pizza ma­re, pe care au reușit să o termine înainte ca artiștii să în­cea­pă ultima melodie.

Alexandru, un tip înalt, îmbrăcat din cap pînă-n pi­cioare în negru, a aruncat pe toată durata concertului pri­viri în partea stîngă a scenei improvizate, unde erau do­uă domnișoare care-l aclamau după fiecare melodie. El le mulțumea cu zîmbete vagi, ele îi mai ofereau un rînd de aplauze, de parcă ar fi fost un joc pe care nici Ale­xan­dru, nici fetele nu ar fi vrut să-l termine. De partea cea­lal­tă a încăperii, lîngă sobă, un tip care nu a îndrăznit să-și dea încă geaca albastră jos, are mîinile ocupate de o stic­lă de bere și de un telefon, dar nu se sfiește să le l­i­peas­că la sfîrșitul unei melodii, încercînd parcă să le arate ar­tiș­tilor că ar fi aplaudat și el dacă ar fi găsit un loc de ma­să pe care să-și lase lucrurile. Energia celor care au parti­ci­pat la noaptea de jazz și pașii lor de dans, au făcut din Me­ru, pentru o scurtă perioadă, un loc în care te simțeai ca la tine în sufragerie, răsfățîndu-te cu un ceai fierbinte lîn­gă șemineu și ascultînd jazz.