Afterhills, un festival cu mult fum, dar puțină iarbă

Cu cît te apropii mai mult dinspre ERA, de pe pasarela care leagă centrul comercial de drumul spre Iași, cu atât seamănă mai puțin festivalul Afterhills, 31 mai – 3 iunie, cu un bîlci cîmpenesc. De acolo, din vîrful pasarelei, corturile roșii și albastre par loc de circ sau nuntă, balonul Orange se ridică doar la cinci metri de pămînt de zici că vrea să evadeze și gardurile din plasă de sîrmă sînt așezate în două rînduri, ca la o închisoare de maximă securitate. Te-ai aștepta, cînd te apropii, să vezi săpat un șanț adînc în care să înoate crocodili între cele două șiruri de garduri și-ți dai seama că nici la Electric Castle nu e chiar așa, unde chiar e un castel și bilete-s ceva mai ieftine.

Dar cînd îți iei brățara și intri pe poar­ta amplasată strategic doar pentru cei care vin cu mașina și parchează sus pe deal, lucrurile se schimbă. Spre deo­sebire de anul trecut, spațiul pe care e amplasat Afterhills e cu vreo 40 – 50% mai mare, zona de food s-a dublat ca nu­măr de comercianți, diversitate și spațiu ocupat. Sonorizarea este foarte bună, atît de bună încît muzica de la ce­le zece scene nu se bate cap în cap de­cît în afara complexului, iar la mijloc es­te loc chiar și de un cinematograf în aer liber la care să se audă coloana so­no­ră a filmului, fără alte interferențe. Zeci, poate chiar sute de copii, aleargă pe spațiile libere dintre diferitele zone de petrecere a timpului – sparg baloane de săpun, se joacă cu mingi, frisbee-uri sau brățări fosforescente.

Un poligon de lasere

Cu cît te apropii mai mult de main stage, cu atît lucrurile se aglomerează mai tare. Instalațiile artistice apar din ce în ce mai des, în stînga este o zonă cu o tiroliană de 50 – 70 de metri în care te arunci cu capul înainte, iar în dreapta stă priponit balonul Orange. Scena cen­tra­lă e cu adevărat impresionantă, o in­stalație imensă, proiectată cu alte șase turnuri alături de care formează un poligon diform; pe acestea sînt instalate proiectoare de lumini și de lasere, care sînt sincronizate cu cele de pe sce­nă.
Noaptea, sub lumina lunii, lase­re­le alungă orice gînd de bîlci cîmpenesc și transformă poligonul într-o scenă high-tech cu proiecții tridimensionale de lumini, flăcări, artificii și muzică după gust, dar în principal electro­ni­că. În spatele „main stage-ului”, la The Shed și Techno stage deja preferințele pentru muzică s-au radicalizat puțin; cînd n-au fost nume cunoscute pe scenă care să strîngă mai mult de 200 de oameni în corturile semideschise, un DJ mixa pentru 10 – 15 oameni, muzica răz­bea brutal din boxe și era greu de îndurat pentru cei care veneau doar să „testeze apele”.

Și au fost foarte mulți exploratori la Afterhills, de la părinți care și-au adus copii prea mici ca să poată merge, la cupluri în vîrstă care priveau de la distanță ce se întîmpla în jur. De fapt, în multe momente grosul mulțumii consta în adevărate hoarde de adoles­cen­ți prinși într-o mișcare browniană con­ti­nuă, care voiau să fie la trei scene o­da­tă, dar și să plece acasă în același timp. În multe momente, Afterhills a părut un loc în care erau mai mulți oameni in­te­resați să vadă cum arată un festival, decît cei interesați să participe direct. La multe nume, chiar și din cele sonore, deși erau cîteva mii de oameni strînși în zona din fața scenei, puteai ajunge fără prea mari greutăți chiar în pri­mul rînd. Mai puțin nopțile cu Vini Vici, Paul van Dyk sau serile cu Subcarpați și Hurts, cînd nici să fi vrut nu puteai evada din mijlocul mulțimii.

Alcool și praf

Ce i-a lipsit cu desăvîrșire festiva­lu­lui ăsta? Iarbă. Cînd ai zece hamace, vreo 30 de fotolii tip pară și cîteva zo­ne de relaxare care par a fi doar pentru an­gajații corturilor respective, oamenii au nevoie să-și tragă sufletul undeva, as­ta dacă vrei să-i ții mai mult de cinci-șa­se ore, să-i asculte și pe artiștii care nu-s la fel de populari. Seceta din ultimele lu­ni a transformat toată zona în care s-a desfășurat Afterhills într-o zonă cu pă­mînt, praf, buruiene și aproape deloc iarbă. Degeaba veneai cu o pătură de aca­să, e ca și cum te-ai sătura de căl­du­ra din casă și te pui cu pătura pe ciment, în spatele blocului. Mai ales că discu­tăm de un festival care e la 10 minute de mers pe jos de un complex comercial. Ce i-a mai lipsit festivalului? Băutură. Dacă berea și sucul erau la prețuri accesibile, orice însemna tărie, fie cocktail sau votcă sec, era cel puțin dublu față de oraș, și avea atît de puțină tărie încît nu reușeau să se îmbete nici puștii de 13 ani care făcea coada de la Finlandia să pară mai mare decît cea de la toalete.

Dar soluții pentru cei cu picioare pu­ternice, cărora nu le plăcea muzica de pe scenele exterioare, s-au găsit. O pereche de căști, trei canale, trei DJ care mixează doar pentru tine și poți să pe­treci ore în șir în domul Silent Disco uitîndu-te cum se preling fulgerele pro­iectate pe tavan.