„Băi, tată, băi…”

Tata n-a bătut-o niciodată pe mama. De fapt, de cînd îl știu eu, tata n-a bătut pe nimeni. Cu toate astea, e cel mai curajos om pe care îl cunosc – e, de asemenea, și cel mai blînd. Și chiar dacă „bărbații” din ziua de astăzi se laudă cu fraze precum „lasă că te zic eu lui tata și să vezi ce îți face” sau „nu te lua de mine că vin cu băieții și îți crăp capul”, eu întotdeauna m-am simțit mai protejat știind că tata nici n-o să trebuiască să aducă vorba de violență, ci că o să îi pună la punct cu blîndețea sa care, am descoperit eu pe pielea mea, era uneori mult mai înfricoșătoare.

Eram prin clasa a doua atunci cînd am luat primul „insuficient” din viața mea – de asemenea, atunci am descoperit cît de frumoasă poate fi ora de matematică, mai ales dacă știi că, după terminarea ei, trebuie să duci vestea cea mare acasă. Știam cu aproximație care va fi reacția mamei, știam și cu cîtă tristețe se va uita la mine recitîndu-mi veșnicele „ți-am creat toate condițiile și tu…” sau „te-am pus să dai la sapă, să ari, să faci treabă? Te-am lăsat să înveți”, însă nu de astea îmi era frică – îmi era frică de reacția tatei. Îmi era frică, eram chiar îngrozit la gîndul că o să îi văd dezamăgirea în ochi și că, în loc să mă bată, așa cum ar fi pățit alți copii în situația mea, ar fi clătinat din cap murmurînd în barbă „băi, tată, băi…”. Și, într-un fel, am avut dreptate în previziunile mele, însă măcar am făcut singurul lucru bun din ziua respectivă, adică am trecut pe la serviciu la tata înainte de a merge acasă.

L-am găsit lucrînd de zor pe laptop, în costum, cu cravată și cu freza căreia nici acum n-am reușit să îi determin cărarea, și m-a privit. A simțit că ceva nu e în regulă prin simplul fapt că eram acolo, în loc să îl aștept în fața școlii să vină să mă ia cu mașina. Într-adevăr, după ce i-am spus, cu voce tremurîndă, toată tărășenia, s-a uitat la mine – pînă aici, previziunile se adevereau, însă ce a făcut mai departe nu numai că mi-a încurcat profețiile, dar a și durut mai mult decît o bătaie. Nu era dezamăgire în ochii lui; nu era nici măcar tristețe – era doar dragoste, înțelegere, o camaraderie care se născuse atunci între noi și care n-avea să mai dispară vreodată. M-a întrebat îngîndurat „băi, tată, bă-ă-ă-i, cum să-i spunem noi lu’ mama în așa fel încît nici să nu mîncăm rece diseară și nici tu să nu prinzi tupeu și să iei încă un patru, crezînd că merge și așa?”.

„Insuficient” am mai luat, ba chiar și cîte un ocazional patru, însă de fiecare dată, în drumul spre casă, unde trebuia să împărtășesc realizarea, nu mă mai gîndeam la frică, nu mă mai gîndeam la dezamăgire, ci căutam felul cel mai potrivit în care să spun că am făcut-o lată și, totuși, să nu mănînc rece și nici să nu prind tupeu, crezînd că merge și așa.