Bucătarii trebuie să știe și cînd să ardă un ou

Are cîteva arsuri pe ambele brațe care deja au prins coajă și se tot plînge de durerea de spate, aranjîndu-și cînd ochelarii, cînd părul care îi ajunge pînă peste umeri. Se tot fîstîcește în scaun încercînd să-și amintească de unde a pornit pasiunea lui pentru gătit, iar atunci cînd își amintește, un zîmbet mare îi apare pe față. „Prima chestie pe care am făcut-o în bucătărie a fost să ard un ou pe care i-l pregăteam maică-mii”, spune Tomas ferindu-și puțin privirea după care izbucnește în rîs.

Dacă nu ai vorbi cu el și nu ți-ar povesti atît de detaliat despre pudra de roșcovă, cenușa de morcovi, de sfeclă roșie, sau modul în care clienții se lasă păcăliți atît de ușor atunci cînd vine vorba de mîncare, Tomas nu ar părea să aibă ceva în comun cu bucătăria. E îmbrăcat în haine negre și poartă un hanorac cu mînecu lungi pe care și le tot ridică pînă peste coate. Părul lung și ondulat i se odihnește pe umeri, iar barba tăiată drept se mișcă ritmic de fiecare dată cînd mai vrea să adauge ceva. Știe doar că pasiunea lui a început cu dulciurile, că printre primele bunătăți pe care le-a gătit s-au numărat clătitele și brioșele pe care i le dădea mamei lui să le guste și să dea un verdict final, dar asta a fost demult, în 2011, cînd încă era în liceu. Acum, absolvent al Facultății de Construcții, Tomas lucrează de aproape un an în bucătăria de la Cuib și-i trimite mamei lui doar poze cu tiramisu sau cu prăjiturile crude pe care le ornează cu atenție.

„Am fost chemat aici în probe și-am intrat. Am intrat la zarvă. Nu-mi imaginam că o să fie așa haos, dar cînd am văzut mi-am pus mîinile în cap”, spune uitîndu-se spre ușa care dă spre bucătăria de la Cuib. Povestește cum, în cele aproape 13 ore de muncă pe zi, în mica încăpere în care se prepară tot felul de mîncăruri, e gălăgie constat. Rîde, concluzionînd că nu-și mai amintește cîte noi înjurături au inventat colegii lui unul pentru celălalt și zicînd că uneori, pentru a nu o lua razna, ascultă orice tip de muzică, de la tehno pînă la „rock din ăla de te face să mesteci sticlă”. Stresul și-a pus amprenta și asupra lui, făcîndu-l să vrea să renunțe de cîteva ori, sau să-și găsească o sursă de energiedin ce în ce mai mult în alcool. Își ridică privirea și se uită pe tavanul încăperii povestind despre nenumăratele episoade maniaco-depresive pe care le-a avut pe parcursul acestui an, spunînd că nu-l ajută nici faptul că majoritatea celor din familia lui nu sînt de acord cu ceea ce face el acum, cu faptul că nu este muncitor calificat și că nici măcar nu și-a terminat studiile.

„Cînd eram mic, voiam doar să tai lemne. Aveam o pasiune. Voiam și eu să fiu îmbrăcat într-o cămașă din aia în carouri roșii și negre și să ciopîrțesc bușteni”, își amintește Tom, iar apoi zîmbește în timp ce spune șoptit, ca și cum ar fi fost un secret pe care l-a păstrat pînă atunci, că în gimnaziu tatăl său i-a făcut cadou un topor. „Știu că sună ciudat, dar am fost așa de încîntat, cred că pentru mult timp a fost cadoul meu preferat”, mărturisește acesta rîzînd.

Nu i-a plăcut întotdeauna să stea prin bucătărie și nici n-a fost „băiețelul care se ținea după fusta mamei”, dar pasiunea l-a ajuns din urmă și acum stă și cîte jumătate de oră să „bibilească cîte o prăjiturică”.