Păcate comise din lipsă de oxigen

În sala „Radu Beligan” a Ateneului din Iași nu se aude decît răsuflarea greoaie a cărei sursă nu poate fi descoperită, căci pare să vină de peste tot și să învăluie spectatorii care au venit să vizioneze piesa „Oxygen”, în regia Antoanetei Cojocaru și a lui Daniel Pascariu, cei care au fost și actorii principali ai spectacolului.

Aleargă unul spre celălalt, dar se tot feresc de întîlnirea dintre ei din frica de a nu cădea în păcat. Exclamă cu forță cele șapte porunci, de parcă și-ar impune unul celuilalt să nu facă lucrurile pe care le-au făcut de-atîtea ori înainte. „Să nu-ți faci chip cioplit!”, țipă bărbatul, Daniel Pascariu, răspirînd greu, sacadat. În partea opusă a scenei, femeia, Antoaneta Cojocaru, sare ca străfulgerată de cuvintele lui.

Pe fundal se aude o suflare greaoaie, a unei persoane obosite care încearcă din greu să facă ceva, în timp ce pe cearșafurile albe care acoperă scena sînt proiectate videoclipuri cu cei doi actori. Îmbrăcați simplu, el într-o cămașă albă și pantaloni gri, iar ea într-o rochie de in acoperită de buline. Sînt doi oameni care își caută iubirea, iar în conversația dintre cei doi rămîne sufocată doar senzația de neputință, căci nu pot iubi mai mult de o singură persoană, cea căreia „nu trebuie să îi facă chip cioplit”, „cea din cauza căreia nu pot jura pe cer sau pe pămînt”. Fiecare dintre ei încearcă să descopere „oxigenul” care îi va ține în continuare în viață și, deși conștientizează că sînt elementul supraviețuirii unul pentru celălalt, se tot resping din dorința de a nu „comite adulter”.

Mișcările se metamorfozează în dans

Cei doi actori ajung să se ciocnească unul de celălalt, metamorfozînd toată acțiunea dintre ei într-un dans abstract cu mișcări lente. Acompaniat de o melodie ritmată pe care bărbatul strigă, cu o voce groasă, în repetate rînduri, o poveste despre cum un ins nu a auzit momentul în care i s-a spus „să nu-și ucidă aproapele” pentru că avea căștile în urechi, așa că, din dorința de a scăpa de „oxigenul toxic” emanat de soția sa, a ucis-o chiar în curtea cu zarzavaturi.

De momentele majore ale spectacolului se desprind scene în care cei doi pare să intre în pielea altor personaje, privind în gol și rostind cuvinte atît de sec, pe alocuri, încît pare că nu le aparțin. Pereții din pînză albicioasă sînt colorați în albastru magnetizat, verde-gălbui sau roșu în funcție de intensitatea momentelor ilustrate. Fiecare dintre cele șapte porunci este însoțită de un moment în care actorii găsesc diferite metode prin care să se abată de la aceste legi, fie că este vorba de adulter, fie de violența domestică. Cu ochii înlăcrimați, ea merge în pași mărunți spre el și cade la pămînt de fiecare dată cînd acesta vrea să rostească ceva. Atunci cînd momentele dintre ei sînt tensionate, totul în jurul lor se colorează în albastru, făcînd atmosfera să pară mai rece, dînd cumva senzația de distanțare între aceste două personaje care nu pot cădea niciodată de comun acord. Își întrerup reciproc cuvintele, iar apoi, cînd realizează că nu se ascultă unul pe celălalt, își schimbă complet expresia feței dintr-una care exprima furie, într-una pe care se citește vinovăția. Momentele lungi de tăcere sînt umplute de glasul sumbru și dur a lui Daniel Pascariu care cîntă fragmentat versuri în limba rusă în încercarea de a o îmbuna pe femeie de lîngă el care, într-un dans al suferinței fuge de lîngă el doar ca acesta s-o prindă de încheieturi și s-o legene pe lîngă el, de parcă ar fi o jucărie.

„Oxygen” e o piesă minimalistă, jucată de doi actori, care necesită o recuzită ce constă în pînze albe care să învăluie întreaga suprafață a scenei. Dialogul dintre cei doi însă este puternic, împămîntat în filosofii biblice pe care le destramă rînd pe rînd în încercarea de a demonstra că n-o să existe niciodată o singură sursă de „oxigen” care să aibă capacitatea de a ține în viața atîtea suflete.