Moș Crăciun cumpără din China
Pastila de după 17 decembrie 2018 Niciun comentariu la Moș Crăciun cumpără din China 66Mai pune sare. Cînd mîncarea n-are gust, nu-i bună, nu-ți place, e dulce, e iute, e amară, pune sare. Măcar așa vei putea să înghiți și ultima lingură din castron și vei evita reproșurile din categoria „alți copii n-au ce mînca și tu faci mofturi!”.
Să fi avut vreo cinci ani – eram la prima serbare de Crăciun la grădiniță. Împopoțonat mai ceva decît bradul din stînga scenei, cu o vestuță roșie mai mare dragul și cu un fes cu moț alb, pufos. Ce mai tura-vura, eram o pufoșenie și jumătate, numai bună de împăiat și de atîrnat lîngă globurile și bomboanele din pom. Sub sus-numitul pom cu meserie de brad, ședea un „balon” de om, pentru că altfel nu puteam să-l numesc la vîrsta aia, un Moș Crăciun cu barbă albă pe dedesubtul căreia se puteau vedea din capătul sălii niște tuleie negre de ziceai că-s pene de corb. N-am avut eu niciodată mare încredere în chestia asta cu Moș Crăciun, dar moșul ăsta era prea de tot. În principal, n-am avut motive să cred pentru că niciodată nu știam cînd vine pe la mine, pentru că odată ningea, altă dată erau 20 de grade afară, iar în creierul meu pătrat nu se lega nimic. „Vine Moșu’”, îmi zicea o babă. „Închide poarta”, îi răspundeam eu, revenind la joaca mea stingherită preț de cîteva clipe de această intruziune.
Așadar, nu m-a dat pe spate nici bradul decorat din bugetul limitat al grădiniței, nici Moșul îmbrăcat din bugetul limitat al vreunui părinte. Totuși, mi-am zis poezia și numai ce l-am văzut pe „balon” că mă cheamă la el. Eu, nici să n-aud, nu de alta, dar era cam țepoasă barba lui. Așa că, văzînd că n-am chef de el cum n-avea nici el de mine, m-a luat de o aripă și m-a proiectat direct pe-un genunchi de-al lui, întrebîndu-mă, în același timp, însoțind cuvintele cu un damf de Cotnari, fetească, 1998, „ce vrei tu de la Moșu’?”. La cît de obișnuit eram cu băutura pe atunci, încă o întrebare și mă-mbăta. Mi-a dat un cadou de sub brad, pe care scria numele meu. Îl desfac, o chitară cu butoane pe care, dacă apăsai, cîntau ceva cîntecele pentru copii, în engleză.
Habar n-am ce mi-am dorit și, ca s-o zic drept pînă la capăt, habar n-am dacă mi-am dorit ceva. O chitară suna bine în mintea mea – suna bine, probabil, și-n mintea Moșului, de mi-a adus-o tocmai din Laponia. Bine, el a adus-o, dar eu știam că a dat comandă în China, pentru că scria asta pe spatele cutiei. Cert e că, de atunci, n-am mai refuzat niciun lucru care mi-a fost oferit gratis – în afară de bătaie; pe aia am refuzat-o cît am putut.
Adaugă un comentariu