Ziua în care mulți sună acasă

O așteptam de mică să vină acasă… Au trecut 15 ani de cînd mama nu a mai venit, este al 15-lea Crăciun pe care nu îl petrecem împreună, dar acum nu mai plîng cum făceam cînd aveam patru ani. Nu m-am supărat niciodată pe Moș Crăciun că îmi aducea doar mandarine, portocale și o sticlă cu suc. La școală, spuneam că mi-a adus tot felul de jucării pe care le vedeam în reclamele de la televizor – copiii mă credeau, dar doamna învățătoare nu, însă nu mă certa. Cred că de atunci am rămas cu impresia că sînt un copil rău. Nu primeam ce îmi doream și, în seara de Crăciun, eram doar eu cu tata; credeam că mama nu vine pentru că nu am note mari.

Nici acum nu sînt supărată pe Moș Crăciun, dar aștept de la el niște explicații. Țin minte că i-am scris prima dată cînd eram în clasa a III-a și i-am cerut să o aducă pe mama acasă, măcar de ziua mea. Însă nu a făcut asta și de atunci am spus că nu îi mai scriu. Ba chiar am luat și un insuficient la Desen, în a IV-a, pentru că toți copiii i-au scris Moșului, iar eu am desenat un cîmp cu flori. La unele serbări cîntam plîngînd colinde pentru el, nu știu dacă de ciudă că trebuia să arat că am fost cuminte sau pentru că iar era tata singurul bărbat între atîtea mame. Pe tata nu țin minte să îl fi văzut fericit de sărbători – la noi în casă era mereu liniște și o atmosferă apăsătoare. Bradul, luminițele și globurile erau în contrast cu ceea ce era în sufletul meu și cred că și în al tatei. Știu că mama ne suna în Ajun și spunea „ce greu am prins linia, sînt mulți care sună acum acasă”.

Niciodată tata nu m-a lăsat să îi spun că noi plîngem sînguri în casă și că aș fi vrut să fie și ea cu noi în acele momente. După ce închidea, eu plecam repede în camera mea să nu îmi vadă lacrimile curgînd șiroaie pe față. El stătea în sufragerie, cu becul stins și se uita la luminițele din brad, iar din bucătărie se auzeu colinde de la radioul vechi. Nu o să uit cînd mama îmi spunea la telefon: „nu îți lipsește nimic, ai haine, mergi la școală, doar mama îți lipsește, dar o să îți treacă”. Nu mi-a trecut, ba chiar parcă doare mai tare, însă acum nu mai plîng, cel puțin nu cînd mă vede ea sau cei din jurul meu.

Anul acesta o să îmi încerc iar norocul și o să îi cer ceva mai simplu: un ursuleț maro deschis, cu ochii verzi, ca ai mamei, să îl lase sub un brad verde cu stea roșie în vîrf, așa cum îl făcea tata cînd eram mică.

sursă foto: radiocluj.ro