De moarte le e frică și celor care nu recunosc

Singurătate și frica de moarte sînt senzațiile care domină spectacolul „Marjorie Prime”, a cărui premieră a avut loc sîmbătă, 12 ianuarie 2019, de la ora 18.00, în Sala Studio a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. La finalul celor 90 de minute de dialog, piesa reușește cumva să te lase cu ochii înlăcrimați și cu cîteva întrebări despre viitor. Nu-ți găsești răspunsul rapid și te împiedici din nou și din nou de replicile celor patru actori cu care parcă rezonezi din ce în ce mai mult.

În întunericul scenei, doar lumina slabă, albicioasă și parcă bolnavă a unui reflector răzbate și stă împietrită asupra unui bărbat înalt care rămîne nemișcat cu spatele la public. În spatele lui, decorul alcătuit doar din pînze albe și-un perete maroniu în care e decupat un geam înconjurat de o lumină verzuie, stranie, îți dau impresia că te-ai afla într-un ospiciu mult prea curat și lipsit de viață. Cînd sala se întunecă în întregime, iar siluetele de pe scenă nu mai pot fi deslușite, în fața publicului apare Marjorie, interpretată de Mihaela Arsenescu Werner. Personajul, despre care vom afla pe parcurs că domină în mod parțial povestea, rămîne cu privirea pierdută și gîndurile înșirate pe care încearcă să le adune într-un dialog robotizat pe care îl poartă cu varianta computerizată a soțului ei, Walter (Dumitru Georgescu).

Diferența dintre cei doi stîrnește, în primul rînd, confuzie, căci Marjorie este un chip îmbătrînit, bolnav, care abia se ține pe picioare, în timp ce soțul ei pare a fi în floarea vîrstei. Există deci acest constrat vizual care-i stîrnește spectatorului întrebări încă din primele minute ale spectacolului. Cu toate astea, cei doi se deosebesc mult mai mult din punct de vedere al comportamentului, ea fiind cea care reușește să articuleze, fără efort, fraze în care umorul predomină, fiind de asemenea capabilă să gesticuleze și să-și coordoneze expresiile feței cu lucrurile pe care le spune, în timp ce Walter rămîne drept, înțepenit parcă pe scaunul alb, fără urmă de expresie.

Antidotul suferinței rămîne minciuna

Axîndu-se pe cele patru personaje care-și fac pe rînd apariția, regizorul spectacolului „Marjorie Prime”, Radu Iacoban, reușește să le contureze destul de detaliat, fără a încărca însă spectatorul cu prea multă informație. Lasă, în acest mod, loc speculațiilor și asemănărilor, dîndu-i voie celui din public să rezoneze cu Marjorie, Walter, Tess (Livia Iorga) sau John (Doru Aftanasiu) și cu situațiile cu care aceștia se confruntă și peste care încearcă să treacă într-un mod oarecum inuman, prin încercarea de a-i readuce la viață pe cei dragi însușindu-le înfățișarea și caracteristicile spirituale ale mamei, iubitei sau soțului unor roboți ce ar trebui să-i ajute să se simtă mai bine.

Rînd pe rînd, cei patru actori iau rolul variantei lor computerizate, rămînînd perpendiculari, fără expresie, în fața celui care n-a experimentat încă moartea. Dialogul se schimbă semnificativ în momentul în care acesta nu este purtat cu o ființă, ci cu un robot, luînd forma unei destăinuiri, ci nu a unui schimb de experiențe și de informații.

„Marjorie Prime” se vrea a fi o incursiune în viitor, într-o oarecare distopie creată de avansul mult prea rapid pe care îl are tehnologia, cît și de lăcomia oamenilor de a se folosi de toate resursele pe care le au pentru a învinge moartea. E centrat pe un oarecare egoism uman, evidențiind modul în care oamenii îi țin în viață pe cei apropiați doar pentru propria lor bunăstare, deoarece le este frică de singurătatea care ar lua repede locul persoanei dispărute.