Sesiunea vine mai devreme

Credeam că am scăpat de sesiune. Ni s-a spus la început de an că vom fi evaluați pe parcurs, pentru că Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” vrea să ne vadă mai des pe la ore și să ne dea vacanță de iarnă de trei săptămîni. Ni s-a promis că vom fi mai relaxați ca înainte și că modul în care vom fi notați va depinde de puterea noastră de negociere cu profesorii. Nu am stat atunci să vedem, să cercetăm, să înțelegem. Doar eram în vacanța de vară și aveam alte preocupări.

După începerea facultății, deși știam că ar trebui să fim evaluați pe parcurs, nu am trecut mai des pe la facultate și nici nu am fost consultați în legătură cu modalitatea de examinare. Nu i-am ascultat pe cei care ne spuneau că „o să fie nașpa”, vorba aceea, ei erau tocilarii grupei. Pînă cînd am ajuns foarte aproape de săptămîna a opta și căsuța de e-mail ni s-a umplut de mesaje anunțînd laboratoare peste examene, seminarii peste lucrări, cursuri peste proiecte. Atunci ne-am dat seama că, de fapt, așa zisa evaluare pe parcurs nu a făcut decît să ne dubleze sesiunea, oferindu-ne prilejul să ne stresăm de două ori și încărcîndu-ne programul peste măsură. Nu numai că ne-a luat panica atunci cînd am văzut că avem cinci examene în două zile, dar ne-a apucat și ciuda că ne-am iluzionat de pomană crezînd că anul acesta ne va fi mai ușor.

Ne simțim păcăliți și înșelați. Am fost pe la profesori să-i întrebăm ce e de făcut, însă aceștia ne-au răspus cu o ridicare din umeri – nici ei nu știu cum ar putea să ne ajute, doar „urmează regulamentul”. Adică îl interpretează fiecare cum crede de cuviință, sub rezerva „nu știu dacă am voie”. Altfel spus, libertatea aceasta prea mare, numită „autonomie”, o resimțim ca pe un șarpe în sîn.

Degeaba ne spun unii sau alții acum, cînd ne găsim într-o situație absurdă, că totul e un pas spre alinierea cu vecinii europeni sau cu americanii. Noi nu sîntem ca ei și nici nu putem fi asemenea lor, întrucît ei sînt într-un an, cîți sîntem noi într-o grupă. Asta o știu și profesorii noștri, cît și membrii Senatului, cu siguranță. Dar încercăm, împreună. Noi să ne tocim nervii pînă la cearcăne, profesorii să ne împartă materia după care să ne evalueze „modern” și conducerea universității să se țină cu dinții de un sistem care nu conduce învățămîntul superior românesc nici pe drum, nici pe lîngă drum.

Totuși, ne străduim să ne declarăm mulțumiți că ne menținem pe linia de plutire, așa cum ne-am obișnuit. N-o ducem mai bine, dar nici mult mai rău ca anul trecut. Unii dintre noi poate că vor munci la fițuici de două ori, alții vor dispera dublu. Însă, cînd nu vom mai putea, ne vom consola cu gîndul că trăim în România. Acest lucru ne va ajuta să trecem în spirit balcanic peste toate. Evident, trișînd.

Laura PĂULEȚ