Omul care dă viață timpului
1001 de chipuri 1 aprilie 2019 Niciun comentariu la Omul care dă viață timpului 58„Nu mai practică ei meseria asta în zilele noastre; eu aș zice mai degrabă că e pe cale de dispariție. Nici nepoții mei nu vor, că doar eu am încercat să-i îndrept spre partea asta”, spune nenea Adrian cu chipul trist, meșterind din primele clipe de cînd a ajuns la muncă la un motoraș auriu pe care îl face să se rotească în sensul acelor de ceas. În încăperea nu foarte mare, pitită lîngă un salon de coafură din Podu Roș, avînd alături pe hol o cameră mică a unui bijutier, bărbatul cu păr alb repară ceasuri de toate dimensiunile. De la cele pe care oamenii le poartă la mînă, pînă la cele mari de perete, din lemn, toate sînt pentru bărbatul înalt obiecte pe care le iubește și pe care le repară încă de cînd era la școală. Încă de cum intri în camera de lucru a ceasornicarului, nu vezi nimic altceva decît motorașe, ceasuri de diferite mărimi așezate pe două mese sau pe perete și piulițe cu care meșterește cu migală toate obiectele care sînt defecte.
Adrian Șchiopu a locuit în Iași dintotdeauna, într-un apartament din Podul de Fier, unde a descoperit cu tatăl său mecanica. „I-am mai stricat și tatălui meu ceasuri cînd eram copil. Îmi plăceau mult, dar mai stricam cîte un cesuleț de masă sau de mînă”, spune el rîzînd, în timp ce aranjează pilele cu care lucrează pe masa din fața sa. Fiindcă pe vremea comunismului cei care nu aveau facultate trebuiau să aibă o meserie, bărbatul a ales să meargă la Arad, unde a învățat ceea ce trebuia să știe pentru a fi ceasornicar. Timp de trei ani a stat departe de familie, a învățat să lucreze cu ceasurile și s-a întors acasă, unde a fost angajat imediat. „Eram mai mulți aici; la un moment dat mai aveam patru muncitori cu mine, dar acum am rămas doar eu”, oftează bărbatul, cu chipul brăzdat de lumina razelor care-și fac loc prin fereastra ușii. Nenea Adrian crede că ceasornicăria nu va mai fi o meserie de bază în viitor, că va fi mai mult o pasiune a oamenilor și că nu vor mai cîștiga bani din asta. Cînd intrase pentru prima oară ca ceasornicar, era o meserie căutată, avea mulți clienți, iar oamenilor le trebuiau ceasuri la locul de muncă sau la școală. Acum, cînd tehnologia a avansat foarte mult, el crede că oamenii nu mai au nevoie de un ceas, „că se descurcă ei cu telefoanele mobile imediat”.
În ceasornicăria de la colțul blocului, bărbatul întîlnește tot timpul oameni diferiți, despre care spune el zîmbind, fac parte din toate categoriile sociale. „Cînd oamenii vin cu anumite pretenții, încerc că le explic pas cu pas că durează pînă lucrez la acel ceas, că poate avea mai mult defecte. Ne mai ciondănim noi, dar las de la mine și mereu încerc că îi domolesc”, spune el cu capul plecat spre obiectele de pe masă. Uneori, bărbatului îi ia să repare un ceas și o săptămînă, căci, spune el, e o meserie migăloasă, la el venind și colecționarii care au obiecte vechi de 15-20 de ani care necesită mult timp de lucru. „Mai vine uneori și cîte o doamnă care vrea un lucru reparat la poșetă, ceva de mecanică fină și fac eu”, spune bărbatul zîmbind.
Nepoții săi sînt în Finlanda, Anglia și aici, la Iași. S-a chinuit mai tot timpul să îi îndrume spre această meserie, să le arate că se poate trăi din asta, „dar ei vor bani mulți din prima”. Nu s-a gîndit niciodată să plece la muncă în străinătate sau să stea aici, avînd o altă meserie. „Noi, ceasornicarii, dăm viață unui obiect mort, îl vedem mișcînd, aratînd timpul acesta care trece fantastic de rapid – îl facem să își revină la normalul acestei lumi”, spune bărbatul cu ochii albaștri, lăsînd ca liniștea să învăluie camera albă, plină de ceasuri și făcîndu-te să crezi că printr-o magie, n-a făcut nici acum altceva decît să oprească, din nou, timpul.
de Diana NECHITA
Adaugă un comentariu