Vii acasă?

Aveam un an și ceva, pare-mi-se, cînd tata trebuia să plece în străinătate, la turci, cum zicea mama. Nu prea înțelegeam eu, eram de-o șchioapă și abia învățam să mă dau de-a rostogolul pe pernele bunicii stivuite pe pat. Nu a durat mult de la primirea veștii pînă ce tata a și plecat. Ne suna în fiecare seară, eu spuneam acolo cîteva cuvinte pe care le învățasem ca un elev sîrguincios de la mama, iar tata plîngea. Eram noi trei și un univers mic care se contura cel mai tare cînd tata apărea în pragul ușii cu multe cadouri și cu un zîmbet larg pe care doar în acele zile îl vedeai. Nu dura mult și tata iar pleca în străinătate. Ușor-ușor, noi, cei din familie, ne obișnuiam, dar parcă ne era din ce în ce mai greu să îl vedem cum ne salută din mașină și noi, de afară, să nu putem face nimic să-l reținem.

Cînd aveam patru ani s-a născut sora mea. Tata, și de această dată, a stat acasă puțin timp după ce Miruna a venit pe lume, luînd iar drumul țărilor străine. După aproape un an, cînd s-a întors, fetița cu părul creț, cu ochii mari, de culoarea castanei, nu îl mai cunoștea și plîngea în hohote cînd o lua în brațe. Momentul acela de suspin l-a făcut pe tata să renunțe la plecarea programată după o lună, așa că a rămas acasă pînă ce Miruna a învățat să meargă, să vorbească și să îl cunoască mai bine.

Eu, mîndră că a ales să stea cu noi mai mult, eram convinsă că nu va mai pleca, însă iar venea momentul în care tata făcea bagaje, fugea de colo-colo, nu cumva să nu uite vreo haină acasă sau mîncărurile gătite de mama special pentru el.

Dar se revanșează de fiecare dată atunci cînd se întoarce și-și pune șorțul, închizîndu-se în bucătărie pentru cîteva ore. Atunci cînd iese, aduce cu el mirosuri din țări precum Italia, Turcia, Germania, pe care le-a bifat pe hartă în ultima călătorie. Acum, chiar dacă eu și sora mea am crescut, tot ne e dor de el. În fiecare seară îl sunăm, e ca un fel de rutină, și ne spunem cam tot ce am făcut într-o zi, ce planuri avem pentru ziua următoare și rîdem cînd tata începe să glumească cu noi.

De vreo două săptămîni sîntem emoționate și agitate (în special mama) pentru că tata trebuia să vină acasă de la începutul lunii martie, așa că în fiecare seară îl întrebăm dacă nu cumva a uitat că martie a trecut. „Una sau două săptămîni și sînt lîngă voi” sînt cuvintele care-mi răsună în cap și care mă fac să zîmbesc. „Vreți ceva special de aici?”, ne întreabă tata de fiecare dată cînd îi reproșăm că nu s-a întors încă. Și chiar dacă o pereche de Nike sau un telefon nou nu sună rău, nu răspundem decît cu „Nu, te vrem mereu acasă. Atît.”

de Diana NECHITA

Sursa foto