Ai să înveți box și jiu-jitsu și o să-ți iei Bacalaureatul!

O fetiță de șase ani moare în Yeruham. Este fiica unor emigranți evrei din India. N-a fost nimeni care să-i facă injecțiile de penicilină. Medicul intervievat vorbește urît de comunitatea de-acolo. Jean-Jacque Askenasy împachetează aparatura și, împreună cu Rita, soția lui, ajunge în comunitate și începe consultațiile. O zi pe săptămînă, timp de trei ani. Voluntar. Sînt cazuri grele – epilepsii și dependențe de droguri. În 1981 este numit cetățean de onoare al orașului. 

Format în Școala de Neurologie „Gheorghe Marinescu”, este președintele Societății Israeliene de Medicină a Somnului și profesor la Universitatea Tel-Aviv. Membru al Academiei de Științe din New York și membru de onoare al Academiei Române, a înființat Institutul de Cercetare a Somnului ”Oscar Sager” și a lucrat în Institutul Weizmann. S-a născut în Sofia, a învățat să vorbească în Paris, iar de la 9 ani,  a mers la școala Lumina, din Craiova. A făcut facultatea în Cluj și a fost medic șef de secție la Spitalul CFR II din București. La 43 de ani a plecat în Israel și-a luat-o de la capăt. Pînă la 90 de ani, a trăit monarhia, perioada legionară, comunismul și democrația.  Pare să fi fost dintotdeauna un stoic.

---

Păreți mereu ancorat în modestie.

Există o zicală care zice cam așa: nu fi atît de modest, că nu ești atît de mare. Cred că modestia și autenticitatea sînt legate. Ca neurolog, ca să țin pasul cu progresul din acest domeniu, ar trebui să citesc majoritatea articolelor și studiilor care apar. Asta mi-ar lua, matematic, o zi de lucru de 48 de ore, cu 38 de ore de lectură continuă și 6 ore de somn. Cînd ajung la această realitate matematică și îmi dau seama cît nu știu, cît îmi lipsește și cît ar fi trebuit să știu ca să-mi permit să joc pe tămăduitorul,  aș fi tîmpit să interpretez rolul marelui profesor.

M-aș simți rușinat să mă gîndesc la mine ca la un savant.  Pe de altă parte, autenticitatea și modestia nu sînt sub controlul nostru. Este vorba despre interacțiunea dintre elemente genetice, înnăscute și generate de experiență. Dacă ai tendințe genetice de paranoism sau megalomanie, este foarte dificil să realizezi autenticități și simplități. Dacă cineva ar tăia o sută de oameni în două, ar amesteca jumătățile și-ar încerca să le potrivească apoi între ele, n-o să să reușească niciodată s-o facă în proporție de 100%. Mereu va încurca pe trei, cinci, zece. Fiecare om se naște într-un anumit punct și el încearcă să se întregească și să se realizeze. Depinde de căile pe care merge, de influența hazardului, dar cert este că nu sărim cu toții în bazin de pe aceeași trambulină.

Cum arăta trambulina dumneavoastră? La 9 ani vă mutați din Paris, în Craiova, fără să știți româna.

Fiecare mutare este un cutremur de pămînt. Impune eforturi mari de adaptare, iar organismul nostru nu este mereu capabil să le facă. Mă întîlnesc acum cu oameni de 95 de ani care au supraviețuit centrelor de exterminare. Vorbind cu ei, mă gîndesc și la toți intelectualii care au intrat în lagăre, au ieșit de acolo vii și s-au sinucis după aceea, fiindcă n-au putut să se adapteze la propriile amintiri și n-au știut cum să trăiască cu ele. Capacitatea de adaptare este uluitoare, dar foarte subtilă. În 1938, cînd am venit în România, Hitler ținea discursurile din München și era foarte clar că urma să invadeze Franța.

Părinții mei au părăsit Parisul ca eu să trăiesc. S-au întors acasă, unde erau rudele tatălui meu. Mama venea dintr-o familie bulgară, în care se vorbea bulgara și latina. În familia tatei, din Oltenia, se vorbea doar românește. Ei s-au căsătorit în Sofia, unde m-am născut. Au plecat în Paris și apoi au venit în Craiova, unde eu mă credeam a fi un băiat de burghez, de naționalitate iudaică, care nu are nimic comun cu universul Talmudului, al religiei și al sărbătorilor evreiești. Eram un român, un oltean asimilat, mîndru de prietenii lui.

Mi-a făcut vînt și m-a lăsat singur. Atunci am învățat să merg pe bicicletă.

Bunicul dumneavoastră dinspre mamă era rabin. Nu-și dorea să vă cunoașteți rădăcinile?

A lăsat în testamentul lui ca eu să mă rog și să cunosc tradițiile. S-a prăpădit însă înainte să mă cunoască și să vadă că nepotul lui este agnostic. Tatăl meu era, ca și mine, agonostic. Nu cred însă că el mi-a impus agnosticismul. Faptul  că am știut de la o vîrstă foarte fragedă că am să mă dedic Medicinei, mi-a orientat decisiv interesele. De la 13 ani am avut un laborator de chimie în casă, unde  mai dădeam foc la cîte o mobilă și mai ieșea scandal. Eram atît de sigur de calea pe care urma să merg, că asta m-a ținut departe de alte explorări.

Mama n-a insistat să fie respectat testamentul?

Ea era o ființă blajină și bună însă tata era cel care gîndea și lua decizii pentru toată familia. Aveau firi contrastante. De exemplu,  el nu m-a sărutat, nici nu m-a îmbrățișat vreodată. O singură dată, cînd i-am adus un premiu important, mi-a tras o palmă peste ceafă. Ăsta a fost gestul lui de maximă mulțumire. Maniera lui de-a trata lucrurile este reflectată într-un episod de cînd aveam mai puțin de cinci ani. Eram încă la Paris și voiam să învăț să merg pe bicicletă. A stat cu mine o zi, două, trei, iar cînd a avut senzația că îmi place să mă sprijine și să alerge lîngă mine, m-a dus pe vîrful unui deal, mi-a făcut vînt și m-a lăsat singur. Atunci am învățat să merg pe bicicletă. Tot așa m-a învățat să înot.  El s-a ocupat de comerț de mare anvergură. Familia Askenasy, în Craiova, avea patru ramuri: argintarii, cerealiștii, textiliștii și bancherii. Între textiliști, erau cei patru frați: Rafael, Meir,  Marcel și Mihai. Marcel, tatăl meu, s-a impus cumpărînd trenuri de textile. Veneau din Germania și pînă ajungeau aici, erau deja vîndute de o a doua persoană.

Speram că o să mă scoată de la școală

Ați resimțit venirea în Craiova ca pe-o pedeapsă?

Nu resimțeam că orașul ar fi mai puțin sau mai mult dezvoltat decît locul cu care mă obișnuisem. A contat însă faptul că nu cunoșteam limba și că m-a dat la o școală care nu semăna cu cea de la care plecasem. Pentru mine a fost un șoc, adică un moment în care reflexele și instinctele mele de adaptare au lucrat intens. Asta s-a întîmplat în prima perioadă. După ce am terminat școala primară, a urmat a doua secvență de adaptare. Tatăl meu, care era dominant și voia ca fiul său să aibă o educație bună, m-a înscris în clasa a V-a la cea mai importantă școală din Craiova, Colegiul Național „Carol I”. În primul an de liceu am fost exmatriculat. 

În a doua săptămînă de școală, Jean-Jacque Askenasy stătea în banca a doua. Trecuse o lună de cînd regele semnase cele două decrete antisemite promulgate de Ion Gigurtu. Evreii deveniseră cetățeni de mîna a doua. Căsătoria lor cu români – interzisă. „Aveți printre voi o liftă păgînă. Cine-i Askinazu?”, a strigat pedagogul de cum a intrat în clasă. În mînă ținea strîns bastonul înfășurat în tricolor. Băiatul s-a ridicat în picioare. L-a luat de guler și l-a dus în ultima bancă. În fața lui, la dreapta și la stînga, nimeni nu trebuia să stea lîngă el. „Îl lăsați izolat!” L-au lăsat. Erau copii, prieteni de numai o săptămînă. A doua zi a fost exmatriculat. Amintirea aceasta avea să rămînă vie pentru totdeauna.

Ăla a fost un șoc mare pentru mine. Nu reușisem să leg mari prietenii, dar pînă atunci nu eram conștient că aș fi diferit de ceilalți. De cînd pedagogul mi-a spus „liftă păgînă”, de atunci am început să mă privesc în oglindă, ca să înțeleg cu ce sînt eu diferit față de alții. Eram un băiat drăguț, cu nasul puțin cam mare, dar eram, totuși, destul de frumușel.

Timp de patru ani, opt copii – șapte băieți și o fată – au continuat să învețe într-o chilie de sinagogă, pe strada Orezu.  Fuseseră cu toții exmatriculați.  Cînd trecea de ora 13.00, gașca lui Voicu, un băiat înalt și captivat de legionari, se aduna în fața clădirii. Îi lăsau să facă mai întîi cîțiva pași. „De ce mă-njuri, jidane?”, strigau după aceea și-i luau la bătaie. Pînă în august 1944, cînd legile s-au schimbat din nou. Evreii aveau dreptul să-și continue studiile dacă luau peste 7 la Capacitate. Au luat cu toții note de 8.

Cînd am revenit, mulți dintre colegi erau aceiași pe care îi lăsasem. Numai că acum, în clasă mai eram doar doi evrei: eu și băiatul avocatului Foreanu. Circulau încă ziarele și revistele germane, care se citeau în bănci. Tatăl meu a vrut neapărat să fiu la Colegiul Național „Carol I”, în seria A, iar nu în seria B sau C, care ar fi fost mai compatibile pentru integrarea unui evreu.

În seria A erau fii de miniștri, de generali, căpitani și oameni foarte bogați. Așa că au început să mă bată. Într-o zi, cînd am venit  acasă cu sînge pe față și haină, mama a făcut o criză de isterie. „Îmi omoară copilul! Eu nu-l mai las la școală! Uite în ce hal e! Vezi ce faci cu el!”  Tata m-a luat în baie. Îmi curgea încă sînge din nas cînd mi-a tras două palme și mi-a spus: „Ai să înveți box și jiu-jitsu, ai să înveți să te bați și o să faci școala pînă la sfîrșit și-o să-ți iei Bacalaureatul! Ai să înveți și-o să rămîi acolo! Astea-s condițiile – te descurci!”

Am rămas singurul evreu din clasă

Cînd mama a făcut criza aceea, speram că o să mă scoată de la școală. Îmi era teamă că mîine o să mă bată din nou. Dar tata m-a lămurit unde mă aflu în toată povestea asta, iar a doua zi m-am dus înapoi.

Întîmplarea a făcut să fiu în clasă cu băiatul lui Ștefan Potîrcă, cel care a fost pentru cîteva luni Ministrul Agriculturii. Era o gorilă. Un băiat frumos, dar o gorilă. Puternic, solid. Cînd se uita mai atent prin clasă, colegii se îndepărtau de el. Într-o zi, după ce-au tăbărît pe mine vreo trei, patru și m-au bătut, s-a urcat pe catedră și le-a spus: „Cine vrea să se bată cu jidanu’, cîte unul, pe rînd! Nu săriți toți pe el, că nu sîntem borfași! Cîte unul!” Au prins frică de el, și cu lecțiile pe care le luam acasă, am început să mă descurc.

Pentru generația dumneavoastră, școala ar fi fost  un mediu violent, chiar și fără antisemitism?

În clasa mea s-a întîmplat ceva foarte simplu. Era un coleg, Adrian Riza, care voia să fie intelectualul clasei – nu gorila, și nu pugilistul. A devenit apoi un mare comunist, dar pe atunci era un mare hitlerist. Citea articole despre jidani care făceau și dregeau, povestea în clasă și îi întărîta pe ceilalți. Așa că ei săreau la bătaie. 

Mă împrietenisem însă cu Radu Ionescu. Era rudă cu profesorul George Oprescu [n.r.: istoric și critic de artă, întemeietorul Institutului de Istoria Artei al Academiei Române]. A devenit, ulterior, profesor de arte plastice. Ne vizitam unul pe altul și discutam. Cînd se întîmpla însă ca amîndoi să ne simțim foarte bine, să rîdem și să fim mulțumiți de cum ne-am petrecut ultima oră, el îmi spunea: „mă, da’ tu ești jidan!” E important să nu uităm că asta întîmpla în 1945 – 1946. În țara asta, în 1942, pe Antonescu și Hitler îi unea o antantă.  Liderul legionarilor fusese lichidat, fiindcă nu era nevoie de Horia Sima, ci de armata română.

Istoria asta are suficiente ingrediente pentru un viitor cu depresii  și tulburări de anxietate.

Eu îl aveam acasă pe Vercingetorix (n.r.: rege celt care a unit triburile galice împotriva Imperiului Roman, condus de Julius Caesar, în Războaiele Galice). Cînd îi spuneam că am luat un 7 sau un 8, se strîmba. Cînd îi spuneam însă că a tăbărît Dumitrescu pe mine, dar i-am dat un pumn în parkour și-a plecat, atunci era foarte încîntat. Asta era atmosfera în care trăiam. Aveam un tată care voia să iau Bacalaureatul în condițiile acelea speciale. După ziua în care mama a făcut criza respectivă, familia Foreanu l-a retras pe băiatul lor și l-a trimis la seria C. Eu am rămas singurul evreu din clasă.

Nu aveam accent de „ovrei”, nu vorbeam cîntat și nu știam Yiddish.

V-ați simțit nedreptățit că familia dumneavoastră nu a luat aceeași decizie?

Nu am avut sentimente… Înțelegeam că tata vrea cu tot dinadinsul ca eu să termin în seria A. Nu aveam altă posibilitate. Petru Groza era deja șeful guvernului. Legionarii și Antonescu deveniseră o amintire. Naziștii pierduseră războiul. Lucrurile se schimbau, iar tata își trăia acum propria criză.

Din mare comerciant textilist, a îmbrăcat salopeta și mergea la manifestații cu pancarta, strigînd „Sta-lin! Sta-lin” sau „1 Mai – Zi de mare sărbătoare/ Pentru clasa muncitoare”. Dacă nu scanda, venea unul și îi spunea: „Tu nu strigi!” El își trăia, în paralel, povestea lui. Se ocupa de mine, că eram unicul fiu, dar fiecare dintre noi își petrecea propriile transformări. Decît să-l știu la Auschwitz, gazat și apoi ars, era, totuși, preferabil să-l văd strigînd în stradă. Fiecare se lupta pentru supraviețuire și-și căuta drumul.

Credeați că evenimentele acestea fac parte dintr-un destin refuzat?

Anii 1941 – 1946 m-au transformat.  Atunci am încetat să mai fiu un băiat dintr-o familie de evrei asimilați, care vorbesc româna literară, care nu știu ebraica și nu cunosc sărbătorile iudaice. Mama vorbea, într-adevăr, româna cu accent bulgăresc, fiindcă limba ei maternă era bulgara. Tata vorbea însă o română literară, iar eu am învățat-o la fel.

Nu aveam accent de „ovrei”, nu vorbeam cîntat și nu știam Yiddish.  Identitatea mea de fiu al unui om bogat și agnostic s-a transformat, din exterior în interior, în identitatea de evreu. Pedagogul din 1941, bătăile din ’45-’46, experiențele acestea mi-au conturat bine identitatea. Lucrurile acestea m-au făcut să fiu cine sînt.  Așa am ajuns să acumulez un palmares impresionant de cereri de plecare în Israel, lucru care m-a pus pe lista neagră a regimului comunist. 

Experiențele dumneavoastră formatoare sînt dintre cele care declanșează sindromul de stres post-traumatic.

Pedagogul care m-a pus în banca mea a creat o situație care, sigur, poate genera din punct de vedere neuro-psihic, un sindrom de stres post-traumatic. Bătăile colegilor pot cauza un sindrom de stres post-traumatic. Un tată ca al meu ar fi putut deveni el însuși cauza unui sindrom de stres post-traumatic.  Am rezistat… Au fost însă multe astfel de evenimente care m-au condus înspre a fi cine sînt. Precum cele care s-au înlănțuit de cînd a venit moș Gheorghe la mine.  După ce am fost dat afară de la spitalul central, am stat un an fără serviciu.

Jean-Jacque Askenasy înregistrase a 15-a cerere de plecare în Israel. Era o sfidare. Un medic la spitalul CFR II care ținea morțiș să plece dintr-un loc de muncă bun, aliniat cu vocația sa, făcea figura unuia care respinge regimul. N-a durat mult pînă să fie concediat.  Este 1969 cînd adună periodic ciurucuri din podul casei și merge să le vîndă la talcioc. Așază pe tarabă ciocane, pingele de pantofi, cuie și haine. Cînd vede, de la distanță, că se apropie vreun fost pacient, se strecoară din spatele tejghelei și se preface că analizează marfa. Salută cunoscutul, așteaptă să se îndepărteze și-apoi își reia locul.

Apoi am dat examen și am reușit să devin medic de circumscripție într-un sat, iar după încă un examen am ajuns la Predeal.  Nu lucrasem de un an, iar mie îmi place enorm să fiu medic. Dacă m-aș naște încă o dată, tot neurolog m-aș face, chiar dacă există acum genetică, biogenetică și alte cîmpuri de cercetare poate că și mai complexe și captivante.

Acolo, în Predeal, a venit la mine moș Gheorghe. L-am consultat – suferea de tahicardie. Din ce știam eu din cardiologie, i-am dat o digitală. După o lună a revenit. M-a întrebat: „știi cine sînt eu?” Nu știam. „Sînt bucătarul tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Am fost bucătarul de pilaf de orez al curții regale. După abdicarea regelui, m-am pomenit fără lucru. Atunci mi-am adus aminte că sînt din sat cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. M-am adresat lui și i-am spus: «Eu sînt Gheorghe, nu știu dacă mă mai ții minte. Uite așa și-așa, n-am serviciu». M-a întrebat: «Da’ în afară de pilaf de orez, mai știi să faci și altceva?». Știam”.  Și moș Gheorghe venea cu Gheorghiu-Dej de cîte ori ajungea în Timișul de Jos.  „Să știi c-am fost și la profesorul Pop, și la profesorul Țețu, dar nu m-am simțit bine. Nu știu ce mi-ai dat, că m-am îndreptat.”

Mă gîndeam că-i vai de capul meu ce-o să pățesc cînd o afla că am depuse 15 cereri de plecare

Au mai trecut 3 luni și-au venit două gorile. „Cine-i Eschimosu? E unul, Aschimosu, Eschimosu, aici.” M-am gîndit că pe mine mă caută.  „Vino cu noi.” Erau înalți și îmbrăcați în piele, așa că mi-am spus c-am încurcat-o rău. M-am dus la stomatolog, am dat telefon acasă și-am anunțat că dacă nu mă întorc în două zile, să nu se sperie, că întîrzii puțin. Am mers cu ei în Timișul de Jos, la tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Se afla într-o vilă superbă, cu cerbi și păuni.  Am intrat în salon, iar el mi-a făcut semn din cap, către sofa. Acolo stătea Lica, fiica lui, care era leșinată de vreo 20 de minute.

Am văzut că are reflexe bune, că ochii reacționează la lumină, deci nu era ceva grav. Pulsul și tensiunea erau normale. Am apăsat în zona ovarelor și abia atunci a deschis ochii. „Mă doare. Ce-mi faci?” Cînd a văzut că vorbește, a luat-o dintr-o dată în brațe. „Licuța mea, Licuța mea!”, striga. Eu eram cu spatele, lîngă perete și mă gîndeam că-i vai de capul meu ce-o să pătesc cînd o afla că am depuse 15 cereri de plecare. Mergea cu ea în brațe. O adora. Cînd a obosit, a așezat-o pe un fotoliu și atunci Lica a făcut o criză. I-a cerut să dea ordin ca Rădoi, de care era îndrăgostită, să divorțeze, ca să se poată căsători cu ea.  Se îndrăgostise de Gheorghe Rădoi, care era secretar de partid. Așa a ajuns el ministrul Industriei Grele.

Locotenentul Stănescu m-a întrebat de ce vreau să-i omor pe copiii români

De atunci, nomenclatura n-a mai mers la policlinică. Chivu Stoica [n.r. : prim-ministru între 1955 – 1961] Alexandru Drăghici [ministru de Interne  și, respectiv, al Securității, între 1952-1965], Corneliu Mănescu [n.r.: ministru de Externe între 1965 – 1972], toți de acolo au început să vină la circă.

Spuneau că „aici e doctorul lui Tovărașu’”.  Medicul Rișcă devenise directorul Policlinicii și, cînd a văzut că o lună, două, trei, holurile sînt goale, dar la circă, „la ovrei” era coadă, a scris o hîrtie către Securitate. Le-a spus că medicul de la circumscripția din Predeal, în loc să facă vaccinul contra poliomielitei de trei milimetri, îl face de trei centimetri, cu scopul de-a produce boala. A doua zi, m-am pomenit cu un locotenet care mi-a spus: „măi, Aschenazi, ce ți-au făcut, mă, copiii noștri, de vrei să-i omori? Ce ți-au făcut?” În secunda aia mi-am dat seama că mă paște ori canalul, ori…

Atunci nu era „liftă păgînă”, nu era bătaie, atunci era lichidare. Mi-am dat seama că mi-a sunat ceasul.  Gheorghiu-Dej îmi lăsase numerele lui de telefon de la Herăstrău și din Eforie. L-am sunat și mi s-a spus că e la mare. Am sunat la Eforie o dată, de două, de trei ori. În sfîrșit, la ora opt l-am mai sunat o dată. Mi-a răspuns una dintre gorile. „Eschimosu, ce s-a întîmplat?”  Zic „trebuie să vorbesc cu Tovarășu’. E pe viață și pe moarte.” După 10 minute a venit Gheorghiu-Dej. „Uitați, locotenentul Stănescu m-a întrebat de ce vreau să-i omor pe copiii români.” Mi-a răspuns: „măi, noi cunoaștem chestia asta. Mi se întîmplă des. Cînd mă adresez unuia care nu e pus pe lista mea cu medici, așa se întîmplă. Stai liniștit, că mă ocup eu.”

Pînă la 12 noaptea, să vină la mine acasă și să-și ceară scuze

Bineînțeles că n-am dormit toată noaptea. La ora șase dimineața aud bătăi în ușă. „Eu sînt secretarul de partid al regiunii Brașov”, spune omul. „Sînt cu președintele Sfatului Popular. Noi stăm jos, în mașină. Mănîncă, trezește-te, îmbracă-te, noi te așteptăm. Vii cu noi.”

M-am dus la Brașov și am intrat în clădirea în care acum este Facultatea de Medicină. În salonul rectorului se ținea pe atunci sfatul popular. Am vrut să merg la w.c. și cum am început, au intrat peste mine. „Vino repede, că e Tovarășul la telefon!” M-am dus complet ud, pe amîndoi pantalonii. Am luat receptorul. „Askenasy, stai jos? Stai jos, îți spun.” Am rămas în picioare. „Repetă ce mi-ai spus.” I-am zis. Atunci, secretarul  mi-a luat receptorul și-a spus: „Să trăiți, Tovarășe Prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Șeful Armatei, Președintele Statului, vă rog să-mi dați voie, cîteva minute, să mă ocup și vă raportez.”

Probabil că i-a închis telefonul. Și-a suflecat mînecile și-a dat dispoziție să-l aducă pe Stănescu. Stăteam cu fața la ușă, iar el, cu spatele. La un moment dat, a intrat așa, cu mîinile pe perete, ca o umbră. „Tu ești, Stănescule? Pieriți-ar numele să-ți piară în vecii vecilor! Boule, pe ăsta ți l-ai găsit, nenorocitule?!” S-a auzit o voce: „domnul director Rișcă…” Pe urmă, m-a întrebat:„ce vrei să-i facem lui Rișcă?” Eu, cu 15 cereri de plecare în Israel,  îi răspund: „pînă la 12 noaptea, să vină la mine acasă și să-și ceară scuze”. Pe la 12 fără 10, aud pe unul, de jos. „Jeane, Jeane!” Zic „ce-i?” Cică „iartă-mă”. Și-a fugit.

Salvează-mă. Lasă-mă să plec pe 30 octombrie

Nu vă simțeați protejat de legătura cu Gheorghiu-Dej?

Nu. Nu, pentru că nu aveam voie să încurc lucrurile. Trebuia să plec. Trebuia pentru că eram „liftă păgînă”, pentru că mîncasem bătaie, trebuia, trebuia să plec.  Dar în noaptea aceea, după ce-am fost întrebat de ce vreau să-i omor pe copiii români, am simțit ce-a simțit Paleologu în pușcărie, ce-a simțit Brătianu la Sighetul Marmației. Am simțit, adică, marele pericol. 

Gheorghiu-Dej mi-a salvat viața. Aici este procesul prin care se stabilește identitatea. Puteam să nu fiu băiatul lui tata, ci fiul Anei Pauker , ori al lui Teohari Georgescu, iar asta mi-ar fi schimbat cu totul și cu totul istoria personală. Dar asta e istoria mea. Și identitatea mea.  Cînd am ajuns în Israel și mi-au refuzat stagiul militar, a fost ca și cum mi-ar fi spus că sînt bolnav de sifilis, de gradul IV.  Profesorul Nicușor Cajal, un ilustru virusolog și președintele Secției de Științe Medicale de la Academie, avea o vorbă:  puterea și sifilisul au ceva în comun – se urcă la cap.

După 12 ani de la plecarea părinților săi, Jean-Jaque Askenasy ajunge în Israel. Se născuse cu un singur rinichi și se simțea sănătos. Trebuia să facă armata ca să primească cetățenie. Pe dosarul lui scria însă „profilul 23”. Era, adică, inapt. Shimon Peres tocmai preluase Ministrul Apărării. „Uitați-mă! Sînt sănătos! Vreau să fac armata!”, i-a spus. Audiența a durat mai puțin de trei minute, iar Jean-Jeacque Askenasy avea să fie medic de front în două războaie.

Ați simțit „marele pericol” și spuneți că n-ați deprins nici măcar o tulburare de anxietate. 

Adevărul e că 20 de ani după plecare, n-am vrut să aud nimic de România. În ultimii 17 ani am consolidat prietenii sincere cu mai mulți intelectuali români, de care sînt foarte mîndru și care mă onorează. Dar dacă mă gîndesc la seara în care am urcat în avion spre Israel… Am plecat cu șapte zile înainte de data la care era planificat zborul inițial. Îmi era frică. Deja venise cineva care m-a întrebat: „mă, tu ai vîndut casa, ai vîndut mașina, tablourile. Unde sînt banii?” Nu aveam voie să le spun că cei de la Securitate le-au luat pe toate. „Dacă spui, nu pleci.”

Ca să scap de tensiunea asta, m-am dus la Organizația Națională de Turism. Acolo lucra o pacientă „Salvează-mă. Lasă-mă să plec pe 30 octombrie”. Și am plecat pe 30 octombrie 1972. Cînd am aterizat la Tel Aviv, mîna stîngă era umflată și roșie. Tot zborul avusesem senzația că avionul se întoarce. Împinsesem continuu scaunul din față, ca să mă opun întoarcerii.

Probabil că au avut loc niște lucruri în creierul meu. Capacitatea mea de-a vedea lucrurile în mod obiectiv cu siguranță că a fost atinsă și au apărut multe interpretări subiective. Ce mă balansează acum, la 90 de ani, e că atunci cînd îmi amintesc de anumite eșecuri de la 17, 19 ani, pot să le văd limpede. Atunci le puneam pe seama persecuției, iar acum pot să văd că greșeam. Nu era așa. Era doar felul meu de-a gîndi, care nu era corect.

De exemplu, m-am prezentat la un examen de matematică și nu am reușit să iau 10. Pe profesor îl chema Dinescu și era cunoscut pentru atitudinea lui politică. N-am interpretat evenimentul acela ca pe un eșec, ci ca pe o persecuție. Pe-atunci mi-am zis că n-am reușit fiindcă eram evreu. Și era fals. Pur și simplu, n-am reușit.

Eram pe lista neagră și eram conștient că asta nu dispare.

Ați trăit destul timp cu incertitudinea viitorului. Ce amprentă a lăsat?

Cînd tatăl și mama mea și-au făcut dosarul pentru plecare, și-ar fi dorit să ajungă în Statele Unite. Au plecat în Israel fiindcă știau că au un băiat ciupit, care nu s-ar duce nicăieri în altă parte. Aici am fost medic șef de secție la Neurologie, la Spitalul CFR II. Îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam și eram mîndru că șeful secției de Ortopedie era fostul meu profesor. Și la secția de Interne era fostul meu profesor. La 30 de ani ajunsesem să fiu egal cu profesorii mei, pe care-i respectam enorm și care mă apreciau. Dar în spate era mereu pericolul, fiindcă mă aflam pe lista neagră. Regimul era comunist, iar eu îmi manifestasem clar dorința de-a pleca, ceea ce însemna că vreau să părăsesc sistemul care introducea în țara românească internaționalismul proletar și distrugea imperialismul capitalist. Eram pe lista neagră și eram conștient că asta nu dispare.

Chiar dacă relațiile cu cei din jur se schimbaseră?

Chiar. După Predeal am avut mult timp manifestări de frică. Într-o zi, intru în secția mea, unde asistenta șefă îmi așeza mereu halatul. Lăsam întotdeauna ușa întredeschisă și mereu verificam mai întîi în buzunare, de teamă să nu găsesc plantat ceva. Iar în ziua aceea am auzit două bătrîne care vorbeau între ele. „E medic bun”, zice una. „E bun, da’ să știi că-i ovrei”, i-a răspuns cealaltă. Corneliu Zelea Codreanu, Nae Ionescu, intelectuali ca ei au adus în mentalitatea oamenilor maturi, aflați în plină dezvoltare, în acea perioadă, ideea că noi sîntem o comunitate de oameni care, de fapt, nu sîntem oameni, dar orice am fi, sîntem o comunitate dăunătoare. Dă-u-nă-toa-re.  În Israel am devenit „medic bun, da’ român”. 

Asta nu-i doar țara lui. Asta e și țara mea

Incertitudinea și respingerea se termină pentru dumneavoastră abia după 50 de ani.

La 31 octombrie 1972 am ajuns în Israel. Prima dată m-am dus la Ulpan, locul în care ajungi ca să înveți intensiv limba. Am învățat-o, iar la 18 februarie 1973 am început să lucrez în spitalul Ichilov, unde, timp de șase luni, un medic trebuia să mă evalueze și să stabilească dacă am cunoștințele necesare pentru a fi recunoscut ca specialist neurolog în Israel. Mi-a spus așa: „începi prin a lua sînge de la bolnavi”. Fusesem șef de secție la CFR II, iar el știa asta. Lucrurile acestea… sînt șocante. Nu se fac fără să însemne ceva.

Veneam la șase dimineața și luam sînge pentru analize. Într-o dimineață a venit și el la șase, jumătate. Cursese o picătură pe podea. Mi-a spus: „la tine acasă, cînd iei sînge, tot așa curge pe jos?” Am terminat de recoltat, apoi am șters, i-am cerut iertare, m-am dus în baie și-am plîns. Cînd am ieșit, mi-am zis așa: „Asta nu-i doar țara lui. Asta e și țara mea”.

Am știut mereu, de atunci, că asta nu e doar țara lui, ci și a mea.  Au trecut cele șase luni și gata. Dar de cîte ori mă întreabă cineva, dintre evreii din Franța, Turcia, România, de oriunde ar fi, dacă să vină în Israel, le răspund că fiecare mutare dintr-o țară în alta este un cutremur de pămînt. „Dacă ești convins din punct de vedere ideologic că locul tău este aici, vino. Dacă nu, nu veni! Dacă ți-e bine acolo, nu veni!” Eu am ieșit din criză cînd mi-am spus că „asta e și țara mea”. Faptul c-am putut să-mi spun asta, mi-a uscat lacrimile și-a șters totul, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Pînă la 48 de ani am fost în proces de recunoaștere, căutîndu-mi de lucru

Ați povestit că Institutul Weizmann era locul unde nu conta naționalitatea și unde ai fi putut confunda, după haine, pe nominalizatul Nobel cu omul de serviciu. De ce ați părăsit insula aceea  a acceptării?

Am lucrat într-o echipă în care trebuia să preiau de la maimuțe, lichid cefalorahidian. Într-o zi, n-au anesteziat-o bine, iar maimuța s-a mișcat. Acul a pătruns greșit și-a intrat în comă. Profesorul Samuel mi-a spus: „eu n-am de unde să plătesc 600 de dolari pentru altă maimuță”. Mi-a dat de înțeles că am greșit și am plecat cu maimuța la Institutul Veterinar. Am stat cu ea vreo trei nopți și-am încercat s-o scot din comă. N-am reușit. A murit. El s-a simțit însă lezat de faptul c-am stat nopțile cu maimuța și m-a chemat de acolo. După aceea, mi-am terminat lucrarea științifică și am plecat.  Viața nu-i o apă lină, care curge ușor.

Majoritatea oamenilor ar spune mai repede „nu mai am nimic de demonstrat”.  Proiectul apartenenței era chiar atît de puternic?

Am plecat la 43 de ani și asta a fost vîrsta la care abia mi-am început cariera de medic. Ca medic, în Israel.  Mi-am dat seama că nu aveam nici o șansă ca medic român, într-o țară în care este totuși recunoscut faptul că medicina românească este de calitate. Pînă la 48 de ani am fost în proces de recunoaștere, căutîndu-mi de lucru. Mi-am dat seama, pînă la urmă, că eram născut mort și aveam să ajung la o policlinică de cartier. Ca elev al Școlii „Gheorghe Marinescu” în neurologie, cu tot palmaresul meu, nu contam. Aveam nevoie de filtrul americano-european.

Singura opțiune

Nici atunci nu v-ați simțit nedreptățit?

Trebuia să găsesc o portiță ca să predau neurologia și să să formez generații de studenți după concepția mea. Trebuia să găsesc cum să fiu egal, cel puțin, cu ce fusesem aici. Iar pentru asta am trecut prin experiența medicală din New York și din Paris. Cînd m-am întors, eram egal cu ceilalți din Israel.

Adică înainte nu erați egal. Înainte erați slab pregătit.

E adevărat că n-am făcut un mare pas științific în New York. Nu pot să neg nici c-am învățat multe lucruri. Am căpătat însă un alt pașaport. Înainte, aveam pașaportul „Gheorghe Marinescu”, care, pentru mine era o mîndrie, dar care nu-mi asigura accesul în mediul academic. Pentru asta, aveam nevoie de pașaportul american.

Considerați că-i just?

Era singura opțiune. Nu aveam altă posibilitate.

Tatăl dumneavoastră n-a avut altă posibilitate. Trebuia să piardă afacerile și casa, să îmbrace salopeta și să participe la marșuri, ca să supraviețuiască. Dar cu siguranță i s-a părut că-i nedrept.

Tatăl meu, din dorința de a-mi face un mare serviciu, timp de 12 ani cît a muncit în Israel, în fiecare lună a pus deoparte 150 de dolari. Pentru mine. După 12 ani, cu banii aceia mi-a cumpărat un Mercedes. Cînd am venit în Spitalul Universitar, ca evreu român, la volanul unui Mercedes, care vorbește franceza și spaniola, dar întîmpină greutăți în engleză, a fost o catastrofă. A fost ca și cum le-aș fi scuipat în gură.

Nu poți să-i spui: „vorbești prostii! Sînt egal cu tine.”

Discriminarea în baza bunăstării a fost, totuși, un filon al antisemitismului. E universal-uman să-i respingem pe cei bogați?

A fost prostia mea și-a lui tata. Trebuia să-l fi condus duminica, în vizită la rude. Soția mea, Rita, a lucrat la Ministerul Absorbției, timp de 20 de ani. A fost acuzată de către șeful instituției că-i favorizează pe români. I-a spus: „cînd vin evrei din Franța sau din Statele Unite, dacă nu le place cum sînt primiți în Israel, pleacă înapoi. Românii n-au șansa asta. Pentru ei e sens unic și trebuie să-i ajut.”

Ce vreau să spun e că eu am vrut să fiu profesor universitar, dar asta era pur și simplu, treaba mea. Vrei? Astea-s condițiile. Fă-ți filtrul american. Dacă vii cu actele de acolo, noi te acceptăm ca fiind egal cu noi. Nu poți să vii la 43 de ani, din România, și să pretinzi că ești ca noi. Noi ne-am născut aici. Am făcut cinci războaie. Tu ai făcut două. Era să murim de cinci ori. Avem în familie oameni căzuți. Tu vii acum și vrei să fii profesor? Eu aștept la rînd după cinci războaie, de zece ani.  Vrei să fii egal cu mine? Du-te, 89, 100 de ani, cîți îți trebuie, și ia-ți pașaportul american, pașaportul francez și abia apoi vino să stăm de vorbă. Trebuie să pătrunzi în mentalitatea lor ca să înțelegi.

Cetățenia n-ar trebui să aibă grade de comparație. Cetățenia de mîna a doua n-a făcut prea mult bine istoriei.

Teoretic, așa este. Ariel Sharon, care este considerat erou național, fiindcă în luptele de Yom Kipur a schimbat soarta războiului, a fost criticat la un moment dat că a spus una și-a făcut alta. A răspuns așa: „Ce se vede de aici, nu se vede de acolo”. Ce se vede în Israel, cînd stai de vorbă cu unul care îți spune c-a fost rănit în războiul al treilea, că este conferențiar ca și tine, că vrea să devină profesor și că nu poți să i-o iei înainte? Nu poți să-i spui: „vorbești prostii! Sînt egal cu tine.”

Nu. Dar asta creează, totuși, un bagaj al inegalității de șanse, pe care probabil că stoicii l-ar fi acceptat, dar în cultura contemporană e greu de metabolizat.

Altfel aș fi ajuns în situația în care să-i spun: orizontul meu e mai larg decît al tău, iar profunzimea cu care înțeleg eu neurologia este mai mare decît a ta. Aș fi intrat într-o situație din care ar fi fost imposibil să ies. Unui om care are 1% elemente de megalomanie, super-ego  și paranoism, e imposibil să-i spui că orizontul tău e mai mare decît al lui. Nu mai ai nici o ieșire. Se spune că inteligența nu înseamnă să te descurci în situații grele. Adevărata inteligență înseamnă să nu intri în astfel de situații.

Sînt elemente în felul tău de gîndire din care noi deducem că tu nu ești născut în Israel

Deci nu v-ați permis niciodată să vă indignați.

Nu. Mă puneam în locul lor și-i înțelegeam.

Frumos ar fi ca înțelegerea să fie reciprocă, nu unidirecțională.

Să explic. Poate așa e mai ușor de înțeles.  Sînt foarte mîndru de fiul meu. Convingerea mea întimă este că-i un medic mai bun decît mine. A plecat în Statele Unite cu soția și fiul lui. Cunoaște sentimentele mele. Știe că părinții mei au venit în Israel pentru mine.

Cînd nepotul meu a terminat liceul acolo, cu banii lui, s-a urcat în avion, s-a întors acasă și s-a prezentat la recrutare. „Am aproape 18 ani. Vreau să fac armata.” Dacă rămînea acolo – și a intrat la 5 universități – și s-ar fi întors la 43 de ani, cum aveam eu cînd am ajuns, ar fi trebuit să facă armata atunci ca să redobîndească cetățenia israeliană.  El s-a întors la vîrsta la care ar fi făcut în mod normal stagiul, ca și cum n-ar fi fost plecat niciodată. Iar asta a făcut-o pe mama lui să se întoarcă, cu cele două surori ale lui. Apoi, cu chiu, cu vai, fiul meu a întrerupt toate proiectele în care era angajat și a venit și el.  Nepotul meu, practic, i-a adus pe toți.

A terminat Facultatea de Medicină cu brio, s-a specializat în boli interne și cînd toți colegii lui și-au căutat posturi în spitale, el a hotărît să plece voluntar în Insula Dominicană, unde un uragan luase casele oamenilor.  A stat trei luni acolo și s-a îmbolnăvit rău de tot. Erau patru israelieni.

I-am spus: lasă-mă să scriu un articol. Fără nume. Doar că patru tineri israelieni s-au dus acolo și-au făcut asta și asta. Noi avem nevoie să auzim ce fac niște copii buni, nu doar despre tatăl care a ucis-o pe mama și despre mama care și-a omorît fata. „Sub nici o formă! Nu spui nimic!” Nu m-a lăsat. Ăsta-i omul. Dacă pe fiul sau nepotul meu, cineva îi întreabă dacă sînt rude cu profesorul Askenasy, ei nu spun „nu”, dar nu răspund. 

Adică tot ce-am scris eu în biografia mea, care-a fost publicată în ebraică, probabil că a avut o oarecare influență.

V-au vorbit despre asta?

Fetele. Nepoatele mele. Am discuții lungi cu ele. Mi-au spus „bunicule, noi te iubim pe tine, dar să știi că sînt elemente în felul tău de gîndire din care noi deducem că tu nu ești născut în Israel”.

Tot ideea asta? Ce împortanță are?

Așa gîndesc două fete născute în Israel. Eu, sigur, așa cum m-am bucurat că Enosh s-a dus voluntar și era să moară în Insula Dominicană, cînd toți colegii lui își căutau posturi bune în care să se angajeze,  tot așa m-a deranjat să le aud pe nepoatele mele spunîndu-mi asta.

Dacă ideea aceasta pătrunde în relațiile familiale, asta spune multe despre impactul ei în societate, în cadre mai generale.

Exact.

Nu există să nu ne putem înțelege cu arabii.

V-a fost vreodată teamă că îmbrățișînd identitatea națională, cu atîtea eforturi și teste de acceptare, ați putea să vă dezechilibrați și să vă contaminați de un naționalism exacerbat?

De la 18 ani și pînă la 28 am fost obligat să învăț dialectică și materialism istoric, iar nu doar ca să trec examenul. Am fost obligat să știu cine-i  Hegel, cine-i Marx, Engels sau Lenin și ce probleme tratau ei. Lucrurile acestea mi le-am însușit într-o asemenea măsură, încît unitatea contrariilor și armonia contradicțiilor fac parte din sistemul meu de gîndire.

Pentru mine, plus-valoarea lui Marx, care este o explicație a delapidării muncitorului simplu, de către capitalist, reprezintă e o realitate cu care cred că trebuie să trăim fără să încercăm s-o rezolvăm prin vărsare de sînge. Lucrurile acestea fac parte din mine. Cînd am ajuns în Israel, am zis: „nu există să nu ne putem înțelege cu arabii. Dacă tu nu poți, ești incapabil. Trebuie s-o faci. Ori le dai un stat, ori faci un stat comun, cu drepturi egale. Nu se poate altfel.” 

Apoi m-am apropiat de-o comunitate de arabi musulmani. Am încercat să le fiu medic în aceeași manieră în care o făcusem în tinerețe, în România, cînd mergeam la țară și făceam  consultații gratuite celor fără bani și luam bani de la chiaburi, de la cei care aveau.

M-am dus la ei în același fel și au înțeles că ăsta e un trăsnit care le stă la dispoziție, face treabă bună și care are, în definitiv, intenții bune. După doi, trei ani au început să mă accepte și să stăm de vorbă. Ne așezam pe niște perne, pe jos, la ei în salon și vorbeam. Mi-am dat seama atunci că nu au nici un fel de încredere în evreii israelieni. Sînt convinși că tot ce spunem noi este blabla politic și că nu avem nici o intenție de-a face pace cu ei. Iar pace e greu de făcut cînd copiii lor nu știu că există Tel Aviv sau Ierusalim, ci numai al-Quds.

Neîncrederea și ostilitatea au rădăcini adînci, iar realitatea începe abia acum să se schimbe, odată cu tinerii arabi care vin la facultate în România, unde termină Medicina, pleacă în Statele Unite și devin specialiști, de pildă, în neurologie vasculară sau neurologie oncologică. Se întorc în Israel și dacă apucă să intre într-un spital, fac față foarte bine. Cînd intră pacienta, îi dau mîna sau îi țin scaunul, poftind-o să se așeze, o întreabă și o ascultă. Iar pacienta aceea nu mai vrea să plece la nici un alt medic . Această elită, care nu vrea un Califat Internațional și care nu mai are chef să se arunce în aer, se formează încet, încet. 

Atentatele și Califatul Internațional au servit de minune demonizării musulmanilor și justificării politicilor dure, împotriva palestinienilor.

E o încremenire în educația de-acasă, în care ei învață că misiunea lor este să elibereze Israelul, dar nu și că aici există șase milioane de evrei cu care pot trăi împreună. Acum au cîștigat, pentru prima dată în istoria țării, 13 locuri în Parlament, după ce s-au unit mai multe grupări. Și-au dat seama că au devenit, că sînt o putere.  2 milioane de arabi, musulmani și creștini, au cetățenie israeliană.  E adevărat că realitatea pe care o percep eu este filtrată prin hegelianismul pe care mi l-am însușit în comunism. Soția mea, Rita, are o orientare politică de dreapta, și completează foarte interesant viziunea mea. Ea este o prezență singulară, de altfel, în grupul nostru de prieteni stîngiști, care gîndesc ca Sartre.

Unde este muzeul?

Ați asimilat poveștile comunităților de evrei români, precum cei din Moinești, care s-au dedicat proiectului sionist?

Bineînțeles. Am avut un prieten român, generalul Moshe Nativ. El era responsabilul pentru forța umană din Armată.  În structura forțelor de apărare israeliene există un departament numit Aka, care coordonează toate operațiunile care implică resurse umane, iar el era directorul. Moshe Nativ a avut un vis.

Știa foarte multe despre sacrificiile făcute de evreii din România pentru consolidarea statului Israel și organizarea armatei. „Vreau să las, înainte să mor, un muzeu al istoriei evreilor români și al rolului lor în nașterea statului Israel și-a armatei sale”, a zis. Ăsta era visul lui. Așa că a venit în România și-a spus că cei 800.000 de evrei, în afară de averea personală – casele, tablourile, bunurile lor – au avut o avere comunitară. Au făcut școli, licee, spitale, lăcașuri de spălare rituală și cîte altele. Credea că toate acestea trebuie să fie închiriate sau vîndute, iar din banii colectați, să se facă muzeul.

Zis și făcut – așa s-a născut aici organizația Caritatea și, apoi, Amir, care au colectat 23 de milioane de lei.  Li s-a spus că 7 milioane sînt suficiente pentru ridicarea muzeului. Pentru adunarea colecțiilor și amenajare, da, pentru asta e nevoie de mai mult. A trecut 14 ani și nu există muzeul, și nimeni nu știe ce s-a întîmplat cu banii.

Împreună cu opt colegi, intelectuali români din Israel, am semnat o scrisoare, că vrem să știm ce s-a făcut cu banii și unde este muzeul. Rezultatul? Am fost dat în judecată și mi s-a cerut un milion de șekeli – e aceeași paritate cu leul – , ca despăgubire. Cum îmi permit eu să pun aceste întrebări unui fost ministru? Adică, ce, el a furat banii? De trei ani sînt în tribunale, cu el. Banii pentru avocații lui, care mă dau în judecată, sînt bani la care au contribuit și mama, și tata, iar banii ca să mă apăr, sînt banii mei.

Nu fac parte din această elită, să pot spune despre mine că exist dezbrăcat de identitatea mea etnică, o minte luminată, internațională, care aparține lumii

Spuneți că dacă n-ați fi fost discriminat că sînteți evreu, n-ați fi dezvoltat identitatea celui care depune 15 cereri de plecare în Israel, în perioada comunistă. Cum v-ați educat în legătură cu ce înseamnă proiectul statului Israel? Existau cenacluri, adunări, dezbateri în comunitate?

Nu în Craiova. Acolo era o comunitate de evrei spanioli. În Oltenia, și în special în Craiova, exista o comunitate de evrei sefarzi, care s-a extins în timpul celor două războaie mondiale. Ajunseseră pînă la 3000. Noi ne împărțim în sefarzi, de origine spaniolă, și așkenazi sau germanici. Sînt două sinagogi, iar cea spaniolă era cu mult mai frumoasă decît cealaltă, deși școala de gîndire germanică e mai rafinată. Perioada de glorie a sefarzilor a fost în Spania, între 900 și 1500, cînd profunzimea înțelepciunii iudaice a fost impresionantă.  Misticismul iudaic și filosofia s-au dezvoltat însă în cealaltă ramură.

Iar această colectivitate serfardică din Craiova era puternic asimilată. Erau mulți medici, ingineri, avocați, iar marea majoritate, comercianți. Singurele contacte pe care le aveam cu gîndirea iudaică erau mai mult din cărți. În clasa șaptea de liceu, profesorul de engleză ne-a dus în parcul Bibescu. Era o zi foarte frumoasă și m-a întrebat ce știu despre Herzl [n.r.: jurnalist și dramaturg, unul dintre fondatorii  mișcării sioniste]. Aflasem ceva despre el și-am spus ce știam. Un coleg basarabean m-a denunțat c-aș fi ținut un discurs sionist și iarăși am fost exmatriculat. De data aceasta, nu fiindcă eram evreu, ci contra-revoluționar.

Sionismul meu face însă parte din mine, chiar dacă istoria mea m-a făcut să mă concentrez pe neurologie și nu pe istoria religiilor și filosofia iudaică. Povestea lui Mihail Sebastian, dar și povestea lui Ionescu, care a trăit în Franța și a negat că are relații evreiești în familie, povestea lui Freud, a lui Stefan Zweig,  toate au ceva în comun.

Toate aceste personalități au făcut eforturi extraordinare ca să se impună intelectual la nivel internațional și să se dovedească a fi creiere luminate, rupte de identitatea lor etnică. Această formulă însă n-o simt potrivită pentru capacitățile mele mentale. Eu nu fac parte din această elită, să pot spune despre mine că exist dezbrăcat de identitatea mea etnică, o minte luminată, internațională, care aparține lumii. Și în locul în care mă aflu eu, stau cei mai mulți oameni. Ființe ca Iorga, Eminescu sau Eliade se nasc o dată la 5000 de ani. Ei nu fac parte din mediocritatea din care eu însă fac parte. 

Sînt convins că aparținem regnului animal

Ați îmbrățișat identitatea etnică din modestie?

Nu din modestie, ci din conștiință. Din conștiința a ceea ce sînt și a ceea pot. Stefan Zweig s-a sinucis. Freud s-a sinucis.

Ați idealizat vreodată ieșirea rapidă din propriul scenariu de viață?

Nu. Atunci cînd a fost episodul cu „ce ți-au făcut copiii noștri?” mi-am dat seama că în momentul în care te întîlnești cu un polițist, devii automat un infractor. Savant ori idiot, pentru el ești un infractor. Iar a-l convinge că nu este așa, asta e o treabă foarte dificilă. Dar, în general, cînd am întîlnit blocaje, am căutat să le depășesc.

Stefan Zweig s-a sinucis fiindcă suferea de depresie, după succesul enorm pe care l-a avut cu „Jucătorul de Șah”. Dar el era bolnav. Probabil că dacă aș fi semănat mai mult cu mama din punct de vedere genetic, m-aș fi putut îmbolnăvi de depresie. Dacă ea ar fi trăit istoria mea, probabil că s-ar fi sinucis. Tatăl meu, nu. El ar fi murit luptîndu-se.

Și mai este ceva. Chiar atunci, cînd încasam acele bătăi, în copilărie, n-am simțit ură. Am scris, de pildă, un tratat de neuro-criminologie, în care susțin teza că noi aparținem regnului animal.  M-am aplecat asupra acestui subiect amintindu-mi de un documentar pe care l-am văzut în urmă cu 15 ani. O panteră înfometată urmărește o maimuță gestantă. În momentul în care o prinde, puiul de maimuță ajunge lîngă ea, cu placenta și toate substanțele din lichidul acela. Atunci pantera inspiră adînc și se declanșează instinctul matern. În loc să mănînce maimuța, că era leșinată de foame, începe să lingă puiul. Îl curăță și devine, timp de-o oră, mama maimuțicii.

Ceea ce s-a întîmplat la Auschwitz, cînd au ars oameni de vii, cînd i-au gazat și apoi i-au ars, asta este ceva contrar unui adevăr din regnul animal. Instinctul de supraviețuire al panterei n-a învins instinctul ei matern. Nu Hitler a omorît evreii, ci oamenii. Ca să omori șase milioane, e nevoie de-un număr enorm de persoane care să fie în stare să facă asta. Eu sînt convins că aparținem regnului animal și că sîntem capabili să redevenim animale.

Mi se întîmplă des să întîlnesc pacienți cu o tumoră pe creier și care sînt tratați de 15 ani pentru depresie, manie sau obsesie.

Atunci cînd se stinge conștiința?

De fapt, cînd vorbim despre conștiință și conștiență, avem în față două lucruri diametral opuse. Conștiința este una dintre puținele noțiuni utilizate de la analfabet, pînă la Iorga și Eliade, care nu are definiție. Părerea mea este că noțiunea de conștiință convine.

Se spune că dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui să-l inventăm. Asta spun și eu despre conștiință. Că este necesară. E un bulgăre mic cît o minge de ping-pong aruncat de pe Himalaya, care, pînă a ajuns jos, a devenit un munte de sine stătător. Cînd Freud vorbește despre subconștient, iar alți savanți folosesc termeni ca meta-conștiință sau para-conștiință, astea sînt vorbe goale. Subconștientul lui Freud nu există. Ca o noțiune să existe, trebuie să poți trasa fenomenul cerebral. 

Deocamdată, nu există un tipar științific care să explice conștiința. De cele mai multe ori, cînd vorbești cu un psiholog și pomenești de nucleus accumbens [n.r.: centri cerebrali implicați, printre altele, în procesarea plăcerii, a motivației și a aversiunii], tegmentum .(n.r.: regiune cerebrală care reglează, printre altele, starea de activare și conștiința de sine) sau substantia nigra (n.r.: zonă cerebrală cu rol important în căutarea recompenselor, formarea adicțiilor și învățare, printre altele), el nu va înțelege despre ce vorbești.

Nu știe că nucleus accumbens este nucleul plăcerii și că pe bază de excitație dopaminergică creează senzația de plăcere. Complicațiile în care poți intra dintr-o falsă excitare a plăcerii sînt nenumărate. Consumul de cocaină și multe dintre dependențe au legătură cu asta. Pînă cînd psihologia nu se va întemeia pe o bază solidă neurologică, rămîne filosofie și e greu de crezut că poți să tratezi un bolnav cu filosofie. Mi se întîmplă des, în cariera mea, să întîlnesc pacienți cu o tumoră pe creier care se dezvoltă foarte lent și care sînt tratați de 15 ani pentru depresie, manie sau obsesie.

Ce vinovății ați adunat?

Multe. Și trăiesc cu ele în mine. Nu pot să le șterg. Am consultat odată un bolnav, în Spitalul Universitar, și mi-am dat seama că are o hemoragie cerebrală. În asemenea cazuri nu poți face injecții în carotidă pentru RMN. N-am scris explicit: „în asemenea cazuri este interzisă injecția în carotidă”. Cînd a venit neurologul, i-a făcut injecția și omul a murit pe masa de RMN.  Scrisesem doar despre hemoragia cerebrală în curs. Iar prin asta, am contribuit la omorîrea lui. Asemenea lucruri nu pot fi șterse din tine. Le am scrise și nu le mai repet niciodată.

Autenticitatea de 100% este imposibil de realizat.

Ați pomenit de multe ori că portalul spre echilibru este autenticitatea.

Pe care o pierdem de fiecare dată cînd vrem să părem în ochii altcuiva mai buni și mai deștepți decît sîntem. Există un bun simț în fiecare dintre noi și ne dăm seama imediat cînd cineva este autentic, sau dacă joacă. Nu e ușor să fii autentic fiindcă implică să recunoști că nu știi foarte multe lucruri și, cu toate eforturile pe care le faci, ai în continuare o mulțime de goluri în cunoștințele tale. La 90 de ani pot vedea că puține valorează mai mult decît un prieten, iar prietenia n-o poți cîștiga decît prin autenticitate.

Iar pentru asta trebuie să știi cine ești, sau e suficient să te ferești de orgoliu?

E aproape imposibil să știi cine ești. Dacă la 90 de ani, cineva spune că încă nu știe exact cine este, asta poate fi foarte adevărat. Creierul este cel care te ajută să-ți dai seama de cît valorezi, iar complexitatea sa este uriașă. Sînt trilioane de celule care se află într-un dialog permanent.

Fiecare celulă nervoasă stă de vorbă în fiecare secundă cu 2000 de alți vorbitori și fiecare înțelege și reține mesajul tuturor celorlalți. Asta ne face viața destul de grea și nu ne dă voie, într-un moment de sinceritate, cînd sîntem goi în fața oglinzii, să ne spunem nouă înșine, într-o manieră clară, cine sîntem.

Autenticitatea de 100% este imposibil de realizat. Totuși, o autenticitate de 60% este mult superioară uneia de 30%. Complexitatea derivă din faptul că trebuie să operăm mereu cu logica fazică. A te gîndi că poți să răspunzi binar, prin „da” sau „nu”, rămînînd sincer, este o mare greșeală. Poți să estimezi, cel mult, cît de aproape de sinceritate este un răspuns, pe scală de la 1 la 10. Pot fi sincer la punctul 3, sau pot fi sincer la punctul 7. 

De aici și conflictul interior, cînd autenticitatea trebuie testată printr-o decizie.

Acum știm că zona cerebrală implicată în luarea deciziilor se află în zona frontală și acolo, în fiecare fracțiune de secundă, mii de evenimente biochimice îți sporesc sau îți diminuează disponibilitatea de-a lua o anumită decizie. Dacă a fost o hotărîre corectă sau greșită, asta o descoperim deseori după mai mult timp. Cred că a privi în urmă și a înfiera este o greșeală. Ca să înțelegi ce s-a întîmplat, trebuie să trăiești aceeași conjunctură. Asta este și tragedia din Justiție.

Nici un judecător, cînd hotărăște să trimită un om pentru 30 de ani sau pentru toată viața, în pușcărie, nu reușește să înțeleagă ce s-a întîmplat, de fapt. Justiția se confruntă direct cu o imposibilitate. Ca să condamni pe cineva, trebuie să probezi nu doar actus reus – „actul rău” – ci și  mens rea – sau intenția rea. Iar analiza unei intenții rele de către un judecător, care n-a făcut Medicina, care n-a făcut cinci ani de neuroștiințe și nu știe cum funcționează creierul, este un demers extrem de dificil. Sigur, nu-i poți cere unui om să facă trei ani de avocatură, apoi cinci ani de practică legală, apoi să facă Medicina și apoi specializarea în neuroștiințe, ca să devină la 55 de ani judecător. Nimeni nu va accepta un asemenea parcurs.

---

***Fotografia din deschidere este preluată din emisiunea „Mic dejun cu un campion”, TVR