Cît mai aproape de soare

„Păi, vreau să mă cațăr!”. Doru se uită la mine cu ochi mari, pătrunzători, ne­încrezători. „Dar ai mai făcut-o vreodată?”. „Ce? Să mă cațăr? Nu”. Lu­cru­rile se complică. Nu am echipament, trebuie să închiriez unul și nici „prea mult sport nu ai făcut, nu?”. Nu îl înțeleg. Își bate joc de mine. Adică sînt grasă? Negația din gura studentului la Facultatea de Sport e lungă, cît să îmi alunge orice suspiciune.

Ca să mă împace, mă invită să stăm jos, la „Re­fugiu”. Așa se numește barul din singura sală de alpinism și bouldering (n.r.: cățărat în spații interioare) din Iași, Blocker. Am venit pentru că voiam și eu să fiu „la înălțime”. De lîngă tejgheaua de lemn castaniu, sala pare imensă și colorată, cu structuri de escaladă și bouldering asi­me­­trice. Pereții nu mai sînt drepți, după modelul clasic, ci ies din construcție și se cască, se apleacă, apoi se așa­ză iar cuminți, la locurile lor.

Tot ce trebuie să faci este să le „cu­noști forma”, mă inițiază Doru. „Cînd urci, te agăți cu toată forța de ei, simți cum ți se zbate fiecare mușchi, dar e și așa fain acolo, sus”. Tînărul cu dreaduri și brațe vînjoase ieșind de sub un tricou vernil, asortat cu pantaloni Adi­das de aceeași nuanță, își freacă pal­mele entuziasmat și mă cheamă lîngă unul dintre pereții amenajați pentru boul­dering. Face cîteva exerciții de încălzire. De jos, ai impresia că te afli într-o peșteră, doar că pereții sînt galbene și gri, cu pietre mai mici ieșind din relief. Și acestea au forme ciudate. Unele cît să le apuci cu mîna, altele atît de mici, încît abia dacă poți înghesui două degete pe ele.

Țelurile lui Spiderman

Doru mă observă dintr-o parte și începe să chicotească. „Pari cam speriată, așa. Lasă că îți arăt eu cum se face asta cu profesionalism”. Își aranjează o saltea cenușie în dreptul structurii și pune piciorul drept pe prima „piatră”. Își face avînt mai apoi și începe să se cațere cu viteză, de parcă ar fi un Spiderman modern.

Cînd ajunge sus, scoate un sunet pe care nu îl înțeleg și sare pe saltea. „Pare ușor, nu?” mă întreabă cu sarcastic. Îi spun că nu, că este, de fapt, foarte greu, dar și că îl înțeleg de ce îi place să se cațere pe pereți. „E fain cînd ajungi acolo sus, simți că ți-ai atins un scop. Fiecare pietricică e un obstacol în calea ta, dar dacă știi cum să te folosești de ele, ajungi sus, mai sus decît ai crede”

Varianta filosofică nu am luat-o în calcul, recunosc. „E, lasă că eu am sco­pu­ri mai mici”, îi spun și mă așez pe saltea. Zona pentru copii este cea mai atrăgătoare. Pe același panou întîlnești o lună, niște peștișori rozalii, un soare, flu­turi, melci și o potecă. Poteca te duce în munți, conform desenului. Dar, de data asta, tu poți ajunge mai sus.

Lina VDOVÎI