Vișniec a privit la sexul femeii prin ochii ieșenilor

De Zilele lor, actorii Teatrului Ludic au amenajat Sala Studio a Casei de Cultură a Studenților ca un „cîmp de luptă”, pentru a-l face pe Matei Vișniec să privească războiul din Bosnia prin sexul femeii, așa cum și l-a închipuit dramaturgul într-una dintre piesele sale de tea­tru. Două sca­une, o masă, o sal­tea, un steag al Sta­te­lor Unite, o tobă și două personaje au fost de a­juns pentru ca miercuri, 9 decembrie ieșenii să vadă cum „naționa­lismul libidinal” zgu­duie destinele a do­uă femei violate, una mintal, alta fizic, de atro­ci­tă­ți­le manifeste ale conflictelor interetnice.

„Autopsia o­ro­rii” a durat o oră, timp în care dramaturgul doar a asistat. „Nevroza fobică a etniilor care trăiesc pe a­ce­lași teritoriu” s-a jucat cu ușile închise, în liniște perfectă, pentru un cerc de mai puțin de cincizeci de spectatori.

Fișa de observație numărul unu: violul

„Te urăsc. Te urăsc. Te urăsc. Te urăsc. Te urăsc. Te urăsc.”

Picioarele Dorrei se desfac me­ca­nic, ca robotizate de aceeași forță care îi schimonosește chipul. Doar o cămașă albă cu mînecile largi, vapo­roase îmbracă trupul Dorrei care izbucnește la răstimpuri în spasme. Își smulge sistematic părul din cap în timp ce rostește cu ochii ieșind din orbite o anti-rugăciune: „Nu, Tatăl nostru, tu nu ne poți apăra de cel rău”. Acum știe că Dumnezeu există fiindcă atrocitatea există. Așa că bîntuie asemenea unui liliac alb, cu mișcări scurte, cît să nu cadă în bra­țe­le publicului.

Cade, se ridică, din nou cade, din nou se ridică. Nu, nici apa aruncată cu furie pe chip nu poate spăla dispera­rea, nu poate purifica păcatul. „Mă simt murdară cu acest fetus în mine. Simt cum crește și nu vreau. Vreau să mă descotorosiți de asta”, strigă Do­rra, bătînd în toba ți­nu­tă în dreptul pîn­­te­cului „Pur și simplu nu pot muri din cauza urii”, se chir­cește femeia în ea însăși.

Între pereții imaginari ai unui cent­­ru medical al NATO din Ger­mania, în care a fost adusă Dorra, psihologul Kate înregistrează de pe scaunul ei to­tul, notînd într-un carne­țel: „subiectul suferă de o al­te­rare a eu­lui. Orice încercare de a comunica este perce­pută de către subiect ca o agresiune. Pen­tru subiect, violul conti­nuă”. „Doriți să vă povestesc cu amă­­­nun­te cum m-au violat?!”, se răs­teș­­te Do­­rra, într-o izbucnire. Erau cinci, dar nu știu dacă erau musulmani, croați sau sîrbi. Știți, în Bosnia toți vorbim sîrbo-croata”.

Fișa de observație numărul doi: războiul

„Noul războinic din Balcani violează femeia inamicului său et­nic pentru a-i da astfel lovitura de grație inamicului său etnic. Sexul feme­ii ina­micului său etnic devine ast­fel un veritabil cîmp de luptă. Un cîmp de luptă unde noul răz­boinic nu se expune nici gloan­țelor, nici obuzelor, nici tan­curi­lor. El nu se expune decît țipe­telor fe­me­i­lor.”

Kate a înțeles că violul este o stra­tegie militară. Că el este expresia frustrării celor care nu au avut niciodată o țară, fără nici un adversar precis, deci nici un cîmp de bătaie precis definit. Ea știe prin ce trece Dorra, ști­e și cum se leagă „concept­ele psihanalizei” de „ne­vro­za obse­sio­­nală a etniei minori­tare”.

Ea are noțiuni care țin de universul impulsurilor: „Oare etniile care nu au avut niciodată un stat național reacționează întrucîtva precum fiin­țele care nu au atins stadiul suprimării libidoului?”, se în­treabă retoric. Cum să-i explice asta și Do­rrei?

Dar Dorra știe deja tot ce ar trebui despre război. Copilul care îi mă­nîcă din carne, care cere de mîn­care e do­vada. Care continuă violul. Și mai știe că își urăște țara că ea va rămîne bîn­tuită „de ură, de țipătul victimelor și de rușine”.

Fișa de observație numărul trei: nașterea

“Cum să-ți spun, Dorra, că legile naturii n-au nimic de-a face cu impulsurile barbariei umane?! Ca întotdeauna, după un război, se nasc mai mulți băieți decît fete. Natura își continuă opera, în ciuda ticăloșilor. Și opera ei rămîne, ca întotdeauna, misterioasă și plină de frumusețe”.

Și Kate a fost violată, în felul ei. A fost dezgropător de gropi comune. A fost psihologul care trebuia să-i asiste pe cei care făceau această operațiune prac­tică de cercetare: să scormonească printre cadavre. A cedat nervos după al șap­te­spre­ze­celea. De­gea­­ba titlul ei Doctor Ho­no­ris Cau­sa și degeaba lucrarea ei de 770 de pagini despre Freud la Uni­versitatea din Boston. De­geaba cu­noș­tințele despre aborda­rea eveni­men­telor traumatice și ne­vro­za obsesională. Adevărul l-a aflat dezgropînd cada­vre.

„Cînd mă gîndesc la pîntecele tău văd o groapă comună plină de cadavre. Și în groapa asta comună, iată că mișcă cineva. Și trebuie salvat, scos de acolo. E simplu ca bună ziua. Trebuie scos din groapa comună”.

Războiul a luat sfîrșit. Stea­gurile au căzut. De pe cîmpul de luptă se aude un plînset. E sfîrșitul ororii și al piesei. Este nașterea fără țară.

Laura PĂULEȚ