Viciile Europei

„Hai băieți, grăbiți-vă, închi­deți ușa aia, nu o trîntiți. Ia spu­neți, aveți țigări la voi?” ies cuvintele val­vîrtej din gura lui nea Vasile, amestecîndu-se între ele. În două minute, tinerii își arun­că gențile în spatele microbuzului, numără în gînd pachetele de țigări burdușite prin buzunarele interioare ale hainelor de blană și își îndeasă gre­utatea pe cele cîteva scaune ră­ma­se libere.

„Avem, avem, dar pu­­teți să ne mai dați, numai că le vin­dem noi după aia” rîde Mihai și stre­coară mîi­nile de un kilomet­ru în crăpăturile dintre scaune. Pa­che­tele de Winston se plimbă non­­șalant de la un student la altul, apoi aterizează în interiorul moa­le al gecii. La vamă, acestea vor fi strîn­­se încă o dată între pumni, apoi întoarse șoferului si vîndute mai apoi comercianților cu pielea tuciurie.

Nea Vasile face traseul Chiși­nău-Iași din ’90 încoace și ră­su­cește vo­lanul microbusului-omidă inclusiv în perioada sărbătorilor de iarnă. Cea mai „dulce” parte a c­ă­lă­toriei e atunci cînd scoate din torpedou cîte două bom­boane „Bu­­cu­ria” de persoană și, timp de cîteva minute, ambalajele lu­cioa­se foș­nesc și acoperă glasul ro­ți­lor. „Nu-i mai frumoasă viața așa? Ne îndulcim, mai cîntăm, mai povestim și cele trei ore și jumătate zboa­ră pe lîn­gă tine, nici nu le simți”.

Stu­den­ții sînt de acord. De as­ta le și place de omu­lețul cu limba pînă la cot. Numai la nea Vasile biletele se vînd cu două zi­le înain­te, iar gențile cu sarmale cal­de se înghesuiesc printre adi­dașii, pan­tofii din piele întoarsă sau bo­can­cii basa­ra­be­nilor aciuați în că­mi­ne­le universităților din Iași. „Nu iau așa de mulți bani pentru genți. Îi înțeleg și eu, sînt studenți și au ne­voie de mîn­carea de acasă, dar tot cîte un leu sau doi îi pun să plă­tească”. Dar te scoți cu și mai puțin dacă ești client fidel și îl faci să îți rețină numele.

Întîlnirea din vamă

Șoferul cu păr doar pe ceafă și cu ochii mereu mijiți a zîmbet cunoaște toți vameșii de la postul de fontieră Sculeni. „Așteptați-mă înăuntru”, de parcă cineva ar fi în­cer­cat să fugă, „vin imediat. Mă duc să vorbesc cu prietenii mei, re­zolvăm problema în­da­tă, ia dați-mi de-acolo bomboanele alea” și își întinde iar gura pînă la urechi, sa­lu­tînd ceremonios paznicii ho­ta­rului.

În timp ce călătorii scotocesc după pașapoarte, nea Vasile se și în­toar­ce cu victoria desenată pe chip. În cîteva minute, microbu­zul își va miș­ca leneș mădularele pe teritoriul Ro­mâ­niei. Aici, stu­den­ții respiră ușurat, își desfac po­șe­te­le și scotocesc prin sa­coșe după ți­gări și sticle de alcool. „Nea Va­sile, da’ data viitoare ne dați mai multe bomboane?” se fo­ieș­te ne­li­­niș­tită pe scaun o tînără cu zu­lufi castanii. „Îți dau, Lilia, îți dau, dar nu­mai dacă mergi cu mi­ne să participi la «tratativele» cu va­me­șii. Cu tine, voi avea mai multă baf­tă”.

Lina VDOVÎI