O meserie fără aripi

A visat dintotdeauna să zboare. Să facă aviație și să se descurce cum poate ea mai bine, singură. Pentru părinți, însă, dorința Ruxandei era prea „periculoasă”. „Îmi spulberau mereu speranța că voi apuca măcar să încerc să depun un dosar de studii la vreo școală de aviație. Cred că era mai bine dacă fugeam de acasă și făceam ce mă ducea capul, probabil ajungeam acum undeva sus și exploram norii, dar nu a fost așa. Nu e soarta, nu e destinul, e ceea ce mi-au distrus părinții. Viitorul”.

Au obligat-o să urmeze modelul femeilor din familie. La fel ca bunica, mama și mătușa ei, Ruxanda a trecut prin Facultatea de Medicină. I-au făcut cadou de ziua ei un set complet cu cele necesare unui doctor: de la ecuson și mănuși pînă la halat, „cînd eram abia în a doua saptămînă de facultate. Mama nu accepta nici măcar gîndul că aș putea face altceva decît Medicina. Îmi tot repeta că face ea om din mine și că e singura meserie potrivită”, oftează fata.

Își amintește ziua în care mama ei a decis că va urma cursurile la Medicină, iar fraza pe care i-a spus-o atunci îi sună mereu în minte: „Eu te-am facut, eu îți spun ce-o să faci în viață”. De la cursuri n-a lipsit niciodată, iar media nu a scăzut sub nouă, pentru că mama îi verifica mereu notele. „Pentru ea, Medicina înseamnă prestigiu, doar ca eu nu-l înțeleg”.

Cel mai bun leac

Așa a ajuns sa-și dorească să învețe reflexoterapia. A făcut niște cursuri online fiindcă banii nu-i ajung pentru cele „adevărate”. Experimentează ce mai știe pe amici, prieteni și rude, doar ca să învețe mai bine.

Ruxanda îmi zîmbește, mă ia de mînă și mă duce în fața unui sertar imens pe care-l deschide cu grijă. Fața i se luminează asemenea unui copil care deschide pentru prima dată o carte cu povești. Îmi arată colecția ei de avioane mici, ca de jucărie, pe care o ține ascunsă. Cînd are timp, le lustruiește cu grijă.

Cu o singură dorință a rămas: „Aș vrea să se permită și să se instruiască maseuri special pentru cei care merg cu avionul. Cred că ar fi o idee bună. Așa mi-aș vedea și eu dorința împlinită măcar pe jumătate”.

Corina GOLOGOȚ