Înecat în sloiuri de piatră

„Nu sînt nebun, deși n-ai fi primul care mi-ar zice asta”, mă avertizează făcîndu-mi din ochi. Descuind cu grijă ușa, Costel mă invită entuziasmat să intru, pășind prin arcada impunătoare de pietre plate ce se întinde metodic deasupra ușii de la intrare.

Cînd era mic și mergea cu părinții lui la grătare, primul lucru pe care îl făcea era să își arunce papucii cît vedea cu ochii și să se afunde în apele înghețate ale pîraielor de munte. Acolo a învățat să facă „broscuțe”: „Cauți o piatră cît mai finuță, plată și subțire, o sprijini în podul palmei și te apleci cît mai mult ca să o arunci la același nivel cu apa, să zboare paralel”.

Ascuns după roci

Curcubeul descris de coloritul viu al rocilor îmi ia ochii imediat, însă Costel e deja obișnuit, și se pregătește să îmi înșire povestea pe care a spus-o de atîtea ori. Are 17 ani și învață la Colegiul Național „Mihail Sadoveanu”, din Pașcani. Pasiunea pentru pietrele de rîu o are de mic copil, dar rocile nu l-au atras la început: „De cînd eram mic îmi plăceau rîurile și pîraiele de munte. Mă scăldam în ele și voiam să le iau acasă cu mine. Cum n-am putut, am început să iau pietrele ca amintire, pînă cînd am descoperit că dacă te uiți cu atenție, fiecare piatră e unică în felul ei. Ca fiecare apă. Și asta mi-a plăcut foarte mult.”

Sprîncenele groase i se ascund în părul blond, împinse de zîmbetul care i se așterne pe față. Rîde în bărbie atunci cînd surprinde mirarea mea la vederea vitrinelor pline cu pietre de rîu, pe care le-a colectat timp de mai bine de cinci ani. „Am peste 500 de pietre adunate, nu mai am unde să le pun; uite, cele mai frumoase le am aici, în vitrine. Restul le țin pe balcon, în cutii. Nu m-am îndurat să le arunc și mereu găsesc pietre noi și interesante pe care să le aduc acasă. Cîteva am dus și la țara, la Moțca, dar verișorii mei ajung să le arunce și am zis că mai bine le pun la păstrare la mine în cutii.”

Ridică de jos cutia pe care tocmai o așezase ca să elibereze un scaun și se apleacă spre mine, ciulind urechile și uitîndu-se încet către intrare. „În apele din munți nu găsești doar pietre”, îmi spune șoptit în timp ce deschide lacătul improvizat al cutiei din brațe. Dinăuntru, scoate un bulgăre galben-cenușiu, cît pumnul unui nou-născut. „Am găsit-o în județul Neamț, nu îți spun exact unde. Am dus-o la cineva care se pricepe și mi-a zis că e aur curat și că aș putea face bani buni dacă îl dau. Dar nu m-am îndurat, e comoara mea, am primit-o de la apă.”

Cătălin HOPULELE