Păcat de student

A unsprezecea poruncă pentru studenți e „să fii viu”. De aceea pentru ei păcatele se numără altfel. Nu în baza zece, ci în baza doi. În lucruri trăite și în lucruri irosite. Studenții ori au, ori n-au. Ori vor, ori nu vor. Ori au chef de ceva, ori n-au chef. Ori simt, ori nu simt. Și mereu își permit să spună „da” sau „ba”, și nu „depinde”. Ori strîng cureaua și-și cumpără cărți, ori cheltuiesc toți banii primiți de-acasă la un chef cu prietenii. Ori se pun serios pe învățat, ori lasă toate examenele pentru restanță. Ori sînt pregătiți să iasă în stradă pentru a fi luați în seamă de ministrul Educației, ori ridică din umeri cînd sînt întrebați dacă le convine cum arată viitorul lor.

Păcatul e pentru ei, de cele mai multe ori, să piardă vremea mergînd la cursuri sau să își scrie singuri tema de licență. Păcat e să nu mănînce dintr-un covridog de la Petru, dacă tot e numai doi lei. Cînd ispita e să fie vreun exces, păcat e să nu traiască din plin clipa și să se gîndească la perdaful ce va urma din partea părinților, profesorilor sau adminsitratorului căruia nu i-au plătit căminul. Cînd e vorba de înfruptare din vreo bucurie, păcat e să fie triști și să strice și cheful celorlalți.

De aceea, postul pentru studenți nu e înaintea Paștelui sau a Crăciunului, ci, de obicei, cînd sînt în sesiune sau cînd rămîn fără bani. Cînd li-e ciudă că n-au timp să piardă ore în șir hoinărind pe străzi fără vreun scop anume, cînd li-e lehamite de viață și de prieteni și cînd s-au săturat de toți și de toate. Cînd nu mai au chef să mai spună nimic și s-au hotărît să tacă. Cînd li se pare că totul e degeaba și că nu vor ajunge nicăieri cu facultatea pe care au ales-o. Se poate spune nu că studenții țin post, ci că postul îi ține pe ei departe de lucrurile care, dacă nu sînt trăite la vreme, mai tîrziu nu vor mai avea nici un farmec.

Păcatul capital al studenției e lipsa de măsură. E „căldicelul” în care tinerii se găsesc aruncați de fiecare dată cînd fac ceva obligați sau cînd trebuie să stea în cumpănă. Cînd trebuie să calculeze avantajele și dezavantajele unei investiții, cînd trebuie să pună în balanță o oportunitate de angajare cu o alta. Cînd pun îndrăznelii piedici și se hotărăsc să fie de timpuriu „oameni mari”. Cînd își pierd curajul de a greși și de-ași asuma gesturile fără a se împiedica de remușcări. Cînd le pare rău și cînd se lasă copleșiti de imperativul lui „a trebui” . Cînd nu mai au curajul să fie altfel, chiar dacă asta atrage dezgustul sau răutatea celorlalți.

Studenția are rînduiala ei care spune să nu-ți cîntărești gesturile, gîndurile și să nu-ți frînezi pornirile, pasiunile. Singura regulă e ca bucuria de-a fi să dea fără rest. Și asta nu credem să ia în deșert canoanele de dinaintea lumii. Fiindcă la școala vieții poate că există porunci și cărți care să te îndrume, dar nu se dau și restanțe.

Laura PĂULEȚ