Bilet de voie bună
1001 de măști 20 aprilie 2010 Niciun comentariu la Bilet de voie bună 5„Ieși afară, bă, mai du-te-n…”, și ușa se închide zgomotos în fața mea, înainte să trec de partea cu „Sînt…”. „Ce vinzi? N-am nevoie, vinde-i acasă lu’ tac-tu’”, și fac cunoștință din nou cu ușa. În spate, zece studenți grăbiți, ascunzînd cîteva PET-uri de bere sub niște haine mult prea sumare pentru frigul de afară, îmi aruncă priviri amenințătoare în timp ce urcă pe scările căminului, zgribuliți.
Le urmez exemplul și hotărăsc să urc la rîndul meu un etaj, dar peisajul rămîne neschimbat. Se repetă scenele în care un amalgam de uși se amestecă pe un coridor abia luminat, aidoma imaginilor dintr-un roman de Stephen King. Cu părul ridicat deja la ceafă, mă postez în dreptul primei uși și ciocănesc discret. „Intră!”, răsună o voce groasă.
Deschizînd ușa, un fum dens invadează holul căminului, provocîndu-le atacuri de tuse celor două fete din spatele meu, care mergeau spre bucătăria de pe palier. „Intră, bă, mai repede!”, mă trezește o altă voce ascuțită, pe care am ezitat să o atribui muntelui de om din fața mea care ține acum o mînă pe clanță. „La ce te uiți?”, mă macină acesta din privire în timp ce trec pe lîngă el, intrînd timid în cameră.
Fumul de după curs
Poezia o spun rapid, fără să mă bîlbîi, cu un ochi mereu pe ușa de la intrarea, de acum închisă cu cheia de către Goliat. În mijlocul încăperii, dintr-o narghilea cu cărbunii aprope stinși, șapte tineri fumau o pipă a păcii care avea cu siguranță un amestec cel puțin interesant de ierburi, judecînd după privirile rătăcite care se iveau pe ochii „indienilor”.
„Vreți, bă, bilete?”, întreabă aceeași voce groasă pe care am auzit-o la început și pe care puteam să o identific acum cu un tînăr blond care stătea pe pat, refuzînd „pipa” de fiecare dată cînd trecea prin dreptul lui. Văzînd că răspunsurile întîrzie sau vin sub forma unor grohăituri indescifrabile, pune mîna pe portofel și mă conduce pînă la ușă, iar apoi spre aerul respirabil de pe hol: „N-ai cu cine aici, avem balurile noastre imediat, nu vine lumea la altă universitate, puteți să aduceți voi ce formații vreți. Singurul motiv pentru care îți cumpăr bilet e că dați banii la copii. Poate ajung și eu, dacă vine prietena în țară”. Îmi zîmbește șugubăț și intră înapoi în cameră.
Pe restul etajului, unde se deschidea ușa, dialogurile au fost trase la indigo, terminîndu-se cu un „nu” categoric. La ultima cameră dinspre bucătărie îmi răspunde o tînără acoperită doar cu un prosop de baie, mare, care-mi vorbește sacadat, gîfîind ușor. M-a întrerupt în mijlocul recitării, care a prins cîteva bîlbieli, și a cumpărat grăbită două bilete.
Înainte să apuc să îi mulțumesc, îmi închide ușa în față, auzind o strigare din spate: „Hai mai repede, că am cursuri în juma’ de oră.”
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu