Rugăciunea unui afacerist în Drept

Ilie ar fi „mai fericit într-o baracă de lut cu paie”, decît la bloc. N-ar vrea nici în ruptul capului să plece în capitală, chiar dacă acolo afacerea lui cu electrocasnice ar fi mai prosperă. A deschis-o acum jumătate de an, ca să strîngă bani pentru a putea construi mănăstirea la care visa tatăl său. Tot pentru el a urmat și Facultatea de Teologie, la fel ca unul din cei doisprezece frați pe care îi are. Iar după ce va fi terminat și Dreptul, crede că „la 60 de ani, cînd mă voi plictisi și de muncă și de nevastă și de copii, am să mă fac popă”.

„Am crescut printre vaci”, spune Ilie pe neașteptate și izbucneste în rîs. Trăsăturile feței i se înmoaie, iar fruntea i se netezeste sub părul blond. Ilie Dorin s-a născut în urma cu 23 de ani la Podu Turcului, o comună din județul Bacău, „cu poliție, tribunal, și cel mai mare spital dintr-un sat”, într-o familie în care el era „al șaptelea sau al optulea” din cei 13 copii. Nu știe să spună exact, pentru că are o soră geamănă și nu ține minte care dintre ei a fost adus primul pe lume.

Copilăria și-a petrecut-o la gura sobei și muncind pe cîmp sau îngrijind animalele. Ilie și-a julit genunchii printre cărămizi timp de nouă ani, începînd cu 1990, cînd, împreună cu frații săi, și-a ajutat tatăl să clădească Biserica „Învierea Domnului”, în cea de-a doua parohie a satului. „A durat atît pentru că am facut rost de bani greu, dar și pentru că este o biserică imensă. Nici nu știu pentru ce a făcut-o tata atît de mare”. Lasă paharul auriu de Frîncușă și încearcă să arate cu mîinile dimensiunile bisericii, ghidîndu-se după peretii ce-l înconjoară.

Toată familia a muncit pentru a construi biserica: băieții puneau umăr la umăr pentru a ajuta muncitorii, iar fetele găteau pentru toți. Banii pentru materialele de constructie au fost cel mai greu de obținut, ținînd cont că „20-30% erau din fondurile parohiei și restul era aportul familiar”, după cum explică Ilie. Au dezvoltat gospodăria într-o fermă pentru a putea acoperi cheltuielile construcției. „Din banii cîștigați din vînzarea animalelor trebuia să avem grijă și de familie și de biserică. A fost foarte greu, mai ales cînd 10 dintre noi erau la școală”. În 1999 avea să fie pusă ultima cărămidă în construcția bisericii cu hramul „Învierii Domnului”. Părintele Ioan Dorin, însă, nu a apucat să se bucure mult timp de ctitoria sa. În 2004 a murit și nu a mai construit și o mănăstire, așa cum plănuia. „Adusese piatră, făcuse garduri. Omul era pus pe treabă!”, vorbește Ilie cu mîndrie despre tatăl său.

Școala vieții se învață greu

A început prin a urma liceul la Seminarul Teologic din Roman, unde s-a ales în cinci ani cu „prietenii de-o viață. Ne vedem și acum după atîta timp și sîntem ca frații”. Anii petrecuți acolo l-au făcut ca, după absolvire, să aleagă Facultatea de Teologie de la cea mai veche universitate din țară. Zîmbește cu ochii lui albaștri în timp ce povestește despre restanța din primul semestru al anului I, cînd „în loc să învăț m-am dus la discotecă și am venit acasă în dimineața cu examenul”. S-a prezentat totuși la lucrare. „M-a anunțat după cîteva zile un coleg că nu am luat nota de trecere, și i-am zis «păi, dacă n-am învățat, cît dracu’ era să iau?»”, și rîde cu poftă ca un bătrîn ce-și amintește pățaniile copilărești. Și-a învățat atunci lecția și în sesiunea de restanțe a luat o notă care i-a garantat bursa pe semestrul următor, perioadă importantă pentru viitorul lui. Atunci s-a reîntîlnit cu o cunoștință mai veche, care i-a arătat „cum stă treaba” cu afacerile online.

Jocul virtual al norocului

Nu își drege vocea și nici privirea nu-i devine mai sobră cînd vorbește despre ocupația lui. În urma cu trei ani lucra „cu comision”, ca amicul lui. Apoi, cu timpul, s-au îndreptat spre propriul lor site, în care vindeau produse electronice. „Am luat credit de la bancă. Pe vremea aia se dădeau credite, acum nu-ți mai dă nici dracu’…”. Supărarea îi răsună-n voce și sprîncenele i se încrețesc în timp ce povestește despre eșecul colaborării lor. „Atunci cînd ai vînzări multe, ai și probleme multe. Și problemele le rezolvam numai eu. Mai bea și el cîte-un șpriț… mai beau și eu, dar nici chiar așa”.

Ochii îi alunecă într-un punct fix cînd începe să vorbească despre iertare. „Măcar să recunoști că greșești și să încerci să reglezi. În fața mea nu esti uitat, dar măcar ești iertat. Cînd se acumulează prea multe iertări atunci explodează ca praful de pușcă”, și odată cu ultimele cuvinte trasează cu mîna o linie fermă pe masă.

Succes „made in China”

Din toamna anului 2009 și-a creat propria lui firmă online, după principiul că „banii nu trebuie puși deoparte, ci reinvestiți; sau, în cel mai rău caz, cheltuiti, că esti tînăr și trebuie să te simți si tu bine”. A investit la început cam 10.000 de euro, ajutat de frați și de mama, iar în două luni a reușit să-și amortizeze investiția. Acum vinde în întreaga țară țigări electronice, telefoane sau aparate de mici dimensiuni. „Nu-ți convine să îți faci stocul din țară. Cumperi cu 100 de lei și vinzi cu 120? Nu faci nimic, așa că prefer să le import din China, calde-călduțe, direct de la mama lor”.

Așa a ajuns ca, după jumătate de an, www.Dmagazin.ro să aibă în jur de 3000 de afișări pe zi și 10.000 de vizitatori pe lună. Cu toate acestea, Ilie crede că „afacerile pe Internet decurg foarte greu. Trebuie să treacă mai mult timp pînă devii cunoscut”. O altă greutate ar fi și că o parte din comenzi le pierde pentru că nu locuiește în București, dar asta nu îi schimbă hotărîrea de a nu se muta niciodată în capitală, indiferent cît de mult profit i-ar aduce acest lucru. „Eu sînt un om care a crescut la țară, în aer liber, nu suport aglomerația. De abia suport să stau la bloc. Mai bine stau într-o baracă din lut cu paie, aș fi mai fericit. Nu am nevoie de Casa Poporului”.

Povestește despre unele zile în care „nu există comenzi deloc și altele în care sînt cît pentru toată săptămîna. Dar e bine și așa. Ce să fac, să mă dau cu capul de pereți? Nu. Sănătos să fiu, atît”. Dacă pînă acum sumele cîștigate îi ajung pentru „consum” și reinvestit, optimismul caracteristic îl îndeamnă să creadă că va avea banii necesari pentru a ridica în toamna acestui an temelia mănăstirii visată de tatăl său. „Sper ca pînă în august să mă apuc de muncă… cu banii din afacere, evident, că doar nu cerșesc pe stradă”. Terenul există deja și se află sub proprietatea parohiei, el trebuie doar să fie întrebuințat; însă doar pentru temelie, i-ar trebui în jur de 150 de milioane de lei vechi.

„Nu aș putea să apăr criminali, violatori sau tîlhari. Mi-ar fi scîrbă!”

În ochii lui Ilie, cel de-al doilea mare avantaj al afacerii online este că îi lasă și destul timp pentru cele două facultăți pe care le urmează în paralel. „Dreptul e cea mai ușoară facultate din România ”. Ideea de a se înscrie și la Facultatea de Drept i-a venit tot în timpul celui dintîi an de Teologie. Regulamentul Universității „Alexandru Ioan Cuza” de acum trei ani nu îi permitea să urmeze în același timp cursurile a două facultăți din cadrul aceleiași universități, motiv pentru care s-a hotărît să o „înghețe” pe prima.

În octombrie 2009, înainte de a începe cel de-al treilea an de Drept, regulile s-au schimbat și a revenit în rîndul studenților de la Teologie fără să clipească. „Mama nici nu știe că eu sînt de-abia în anul II la Teologie, sau că sînt și la Drept, în anul al III-lea. Crede că termin Teologia anul ăsta și mă mai întreabă cum merge lucrarea de licență. Îi spun că merge bine”, și rîde cu pofta. În ceea ce privește cele peste 15 examene pe care le dă la final de semestrul spune doar: „Probleme zero!”, în timp ce-și unește degetele pentru a desena mici zerouri în aer.

„Probabil că dacă nu aș fi avut una dintre facultăți aș fi avut note mai mari la cealaltă, dar nu cred… La Drept mi-am propus doar să fiu la buget; că sînt primul sau ultimul nu contează. Cunoștințele cu care rămîn contează”. Nu are de gînd să renunțe la niciuna dintre specializări. Ba mai mult, crede că „la 50-60 de ani, cînd mă voi plictisi și de muncă și de nevastă și de copii, am să mă fac popă”. Tonul cu care vor bește despre căința pe finalul vietii își schimbă nuanțele într-un discurs ceva mai serios cînd povesteste cum, pînă atunci, are de gînd să practice dreptul: cel civil, nu penal. „La civil, ai de hotărît dacă pămîntul e al tău sau a lu’ bunica, lucruri ce țin doar de logică, pe cînd la penal… Nu aș putea să apăr criminali, violatori sau tîlhari. Mi-ar fi scîrbă!”, și trasează încă odată aceeași linie invizibilă pe masă, cu mai multă tărie de această dată.

***

Vrea să-și întemeieze o familie, cu „minim trei, de fapt, una cu minim cinci copii. E bine să te gîndești la ei și după ce tu nu mai ești. Dacă tu mori și rămîne un copil, e singur pe pămînt; dacă rămîn doi sînt puțini, de la trei în sus, deja e mai bine. E bine să ai frați”, și lasă un oftat de-abia sesizabil să se amestece prin harta viitorului. Și afacerile are de gînd să le continue, dar nu la nesfîrșit. „Nu vreau să fiu un bișnițar. Vreau ca, atunci cînd este întrebat la scoala, copilul meu să spună că tatăl lui e avocat, procuror, judecător sau preot, ce-oi fi eu… Nu orice găozar”.

Gianina PETRUCĂ