Cînd îngerii cîntă la chitară

Chitarele vorbesc. Manipulează. Te agață cu ritmurile lor și te poartă, pe acorduri grăbite, către ce lume vor ele. Dacă nu ești atent, mișcările coardelor îți intră pe sub piele pînă devin de nestrămutat, iar pe holurile Ateneului Tătărași, ecoul acestora răsună ca un cîntec pierdut.

În căutarea locului unde se întîlnește cenaclul de folk „Spune ceva”, nu a trebuit să fac altceva decît să urmez sunetul de coarde ciupite. Era chitara lui Iulian, care ieșise afară, departe de zgomot, pentru a o acorda. „Vrei să cînți?”, mă abordează înainte să apuc să îmi aranjez trăsăturile feței încît să par un nevinovat fan al folk-ului uitat de mulți. Văzîndu-mi fîstîceala, mă îndreaptă către camera de repetiții, ridicîndu-și din pămînt chipul cu trăsături inocente și sincere.

„Maestrul, liniște!”, și toți se opresc din vorbit brusc. „A, nu e el, ce bine”, și tirada de zgomote reîncepe. Pînă ajung să mă așez la o masă, puțin retrasă de centrul agitației, își fac apariția toți membrii cenaclului, „8-9, depinde dacă vine cineva nou”, mă lămurește același Iulian, care strunea acum chitara pe ritmurile unor piese știute doar de el.

Ca la un semn, vocile din jurul său se contopesc într-un cor, fără a-și muta atenția către caietul cu versuri și acorduri din fața tînărului: „Haideți cu toții la dans / Totul e un simplu vals”. La fel de repede se opresc, Iulian își ia mîna de pe chitară și își mișcă degetele pe suprafața mesei masă, încercînd să astupe micile șanțuri lăsate de mușcăturile chitarei.

Cîntec cu zvîc

„Îmi pare rău că am întîrziat”, și în mica încăpere se face liniște. „Am venit cu o bicicletă mai veche, cred că dacă aș avea mașină aș deveni un sedentar”. De sub șapca trasă pe cap pînă deasupra nasului se ivesc doi ochi verzi care învăluie încăperea dintr-o mișcare rapidă. Maestrul Teodor Munteanu, fondatorul grupului, nu își dă geaca de blugi jos ci se așază leneș pe un scaun, cu părul lung atîrnîndu-i la spate într-o coadă puțin încrețită.

Vocea Elizei a rupt tăcerea care se infiripase, evocînd iubiri pierdute, cu un glas care te făcea să te întrebi unde își ascunde aripile. „E prea simplu așa, în bareu nu știi să o cînți?”, și chitara schimbă iute proprietarul. Mîngîind-o ca pe un vechi prieten, maestrul o întoarce rapid în mînă și cu mișcări repezi, plimbă degetele pe lungimea ei ca un pianist atent, aruncîndu-și părul într-o parte cum numai Pittiș știa să o facă odată.

„Îi dai un pic de zvîc, pui puțin suflet, le pocnești din suflet, nu dai ca un robot, mecanic”, și zîmbetul îi acoperă deja toată fața.

Eliza a luat chitara înapoi, răspunzînd cu un zîmbet ghiduș: „Poate puneți dumnevoastră prea mult”. Pînă la replica acestuia, fata a trecut deja la Bacovia, neștiind cum să topească plumbul mai ușor: în major sau în minor?

Cătălin HOPULELE