Salopeta ultimului boier

L-am cunoscut cînd era deja pămîntiu la față. Un fel de pămîntiu diluat într-o lumină gălbuie, bolnăvicioasă, de felinar cu abajururile sparte. Mai pe urmă am aflat că soarta își bătuse joc de el: i-a luat trăsurile, fracul, rochiile cu crinolină și i-a dărîmat conacele. L-a lăsat numai cu un palat fără însemnătate și apoi l-a obligat să se îmbrace în salopetă, să ridice în locul caselor boierești case pătrate, fabrici și uzine și să-și uite istoria.

Bătăilor cu flori la șosea le-au luat locul marșurile și paradele. Nu a făcut nimic, doar s-a îngropat resemnat între cele șapte coline și i-a silit și pe oamenii lui să facă la fel. Și-a chircit mîndria între ziduri gri, sîngele albastru și l-a diluat cu nechezol și destinul și l-a lăsat strivit între betoane grele, dincolo de storurile trase.

Și-a jurat să nu-și mai revină niciodată și i-a obligat pe oameni să-și înece duhul oricărui fel de vorbe cu tîlc. A hotărît că va fi tern, la fel ca toți ceilalți, și-și va înghiți periferiile cu tot cu mahalalele lor.

Nu știa că alte vremuri noi vor veni să-i tulbure resemnarea. Deodată s-a trezit cu faruri în ochi și claxoane care i-au spart timpanele. A orbit și-a surzit pe loc. N-a mai văzut pe urmă cum i se face în ciudă și i se ridică peste suflet clădiri înalte, cu geamuri de oglindă. N-a mai auzit picamerele cum îi zguduie și cele din urmă temelii.

Degeaba au încercat să-l resusciteze ca să mai ajungă la inima lui. Inutil i-au împopoțonat cu spoturi biblioteca, i-au dat cu bidineaua peste crăpăturile universității, i-au ascuns teatrul pe după schele și i-au făcut hatîrul de a-i aranja în centru cîteva cafenele cochete. Iașului nu i-a păsat. Oricum nu mai avea nimic de sacrificat.

Laura PĂULEȚ