Un leu pentru sandvișul meu

„Nu sînt boschetar, nici măcar nu beau ca ceilalți, am unde sta, însă nu am unde lucra. Toata treaba asta este o soluție”, îmi spune Adrian. A venit de vreo trei ore în fața Mitropoliei și nu stă în același loc mereu, cică nu vrea să înceapă să se certe cu ei și „nu vezi ce fețe au unii?”. Dau din cap, îl aprob și vreau să-i spun că nu am venit în nici un caz să-l ajut, ci, din contra, să îi iau o parte din „venituri”. Îi spun că nu vreau decît să strîng niș­te bani, ca să îmi iau ceva de mîncare.

Ori nu mă cre­de deloc, ori nu-i pasă, că nu arată nici un pic de compasiune. La ce să mă aș­tept atunci din partea unor ne­cu­nos­cuți? De-odată un domn îi întinde o banc­notă de un leu, Adrian o ia re­pe­de și, cu toată rușinea în mine, îmi ridic pri­virea către ace­lași bărbat și îi spun  „Dar nu vreți să îmi dați și mie? Sînt în aceeași situa­ție ca el, să știți”, cu ac­cent pe ultimul cuvînt. Am cîștigat pri­mul leu. Nici nu știu dacă să zîmbesc sau să-mi bag capul în pămînt, dar po­vestea continuă. Aplic aceeași replică la o bătrî­nă care tocmai ce i-a dat și lui un leu dar, din păcate, nu aud decît un „să îm­părțiți amîndoi atunci”.Nu am în­drăznit să-i cer cei 50 de bani care mi se cuvin, în schimb, primesc încă un leu de la altă doamnă în vîrstă. Se pa­re că am șarm.

Sărac de bună voie

După jumătate de oră de stat îm­preună, plecăm pe străduța laterală Mi­tropoliei, cică trebuie să se vadă cu un prieten. Merg în spatele lui, cu capul plecat, și în fața mea apare un bărbat mult mai în vîrstă, de vreo 60 de ani, care duhnește a alcool și nu nu­mai. Dau noroc cu el, se uită mirat la mine și îi spun „am nevoie de niște bani pen­tru a-mi lua de mîncare, că nu sînt din zonă”. Și, ca să îl potolesc, îi spun că nu stau mult, numai cît să îmi un sandviș.

Cei doi discută despre „femeia mea care nu știu pe unde umblă” și „am bă­ut niște rachiu de la Costică și m-o luat capul”, iar, cu puțin curaj, re­ușesc să mai fac rost de doi lei. Din pă­cate, cînd trebuie să discutăm des­pre biserica la care ei vor să meargă și eu le spun că nu merg și că nu m-am mai spove­dit de cîțiva ani, prietenul lui Adrian începe să mă înjure pentru că sînt un păcătos și de asta nu am eu bani acum.

Degeaba îi zic că nu Dum­nezeu îmi dă mie bani, ci un loc de muncă, că se ri­dică de pe bordură, și numai aud cum îmi spune pe un ton ridicat „măi, ne­simțitule…”.

Plec cît mai repe­de de lîngă ei și le spun celor doi că mă duc după mama mea. Cu cei cinci lei în mî­nă, mă gîn­desc că fie­ca­re vede altfel aju­to­rul lui Dumnezeu. Bi­ne că sînt foarte multe biserici în oraș.

George GURESCU