Cum se scutură Carpații

Și-a pus picior peste picior, iar scrumul de țigară tocmai ce i-a căzut pes­te botul alb al tenisului. Doi pași mai încolo stă o altă pereche de teniși, de data asta albaștri și mult mai curați, iar mai departe de atît se vede o pe­reche de ciubote negre, lucioase. Ba nu, se văd mai multe, vreo zece pe­re­chi. Ridic privirea și mă uit: colanți albi, și fuste înflorate. Iar deodată se aud mici acorduri de muzică populară din boxe. E marți seară, iar în fața Casei de Cu­l­tură a Studenților vine pe scenă Doi­na Carpaților.

Primele vuiete pornesc în forță, du­pă un „ca la gară, măăi!”, rostit de un bătrîn din față, tinerii intră pe scenă și își mișcă picioarele din ce în ce mai repede. După imnul neoficial al an­sam­blului, fetele se iau de mînă cu băieții și încep să bată, parcă în ciudă, pe sce­nă. Își zîmbesc șăgalnic unul altuia, iar apoi se învîrt cu viteză, știind pe de rost pașii de dans. 180 de grade, ba nu, 360 de grade, învîrtelile dansatorilor se petrec cu prea mare rapiditate ca să încerci să le mai ții pasul, chiar și cu privirea.

Înc-o foaie verde

„Nu e sîrbă mai frumoasă, cum e sîrba noastră”, cîntă la microfon Con­s­tantin Bahrin, unul din interpreții „for­­mației”, de pare că nimeni n-are voie să-l contrazică. Între taxiurile galbene și gardurile Jandarmeriei, se văd ho­re mai mici sau mai mari colorate și de peste tot auzi cîte un chiuit. Trei femei de la Salubris încep să ronțăie cu pof­tă la semințele din palmă, iar la „Tran­dafir de la Moldova”, una din ele se ia la dans cu colegu’ de mătură. În ace­lași spirit, tînăra cu dreduri își ri­dică prietenul de pe scările Casei de Cul­tu­ră și-l duce în mijlocul horei.

Inevitabil, totul se rezumă la foi verzi – de data aceasta a  fost „foaie ver­de de mohor – cîntată de Claudia Martinică. S-a suit pe scenă cu pan­tofii ei albi și a continuat horele începute, aducîndu-și aminte de patimi, su­ferințe și dorul mare față de cel plecat de acasă. Nu curg lacrimi, însă oa­me­nii dansează în continuare cu ener­gie.

Sunetul viorii acoperă zgomotul mașinilor din Fundație, iar Marinică Bo­tea începe Rapsodia Română a lui George Enescu. Treptat, i se alătură și restul instrumentiștilor, iar la final toți se iau mînă de mînă și, ghiciți, fac o altă horă.

„Iubitule, la nuntă vreau muzică po­pulară, să știi asta de la mine”, îi spune o domnișoară prietenului ei. Din parte ei se vede zîmbetul malefic, din partea lui, se vede un fel de resemnare, și-și în­toarce privirea spre două fete mai ti­ne­re. Pentru el a început să cînte Ba­hrim: „pe sub deal pe sub pădure, trec fetițele la mure”.

George GURESCU